Despre mine

Nik alex

Pescuit prezinta tehnici de pescuit, sfaturi pentru cei pasionati de pescuit, trucuri pentru pescuit, pescuitul de la A la Z, secrete pentru pescari a...

Blogs Home » Life » Natura » Viata si Natura

Viata si Natura

Prezentare detaliata a tuturor microorganismelor din natura. Aici gasiti informatii utile despre animale, plante, fenomene ale naturii, rezervatii naturale, stiinta, medicina, istorie.

Articole Blog

01. Scoala Discovery - Chimie - Atomii: Elementele fundamentale ale materie - Aug 24, 2014 9:57:00 AM
Atomul este cea mai mică particulă ce caracterizează un element chimic, respectiv este cea mai mică particulă dintr-o substanță care prin procedee chimice obișnuite nu poate fi fragmentată în alte particule mai simple. Acesta constă într-un nor de electroni care înconjoară un nucleu atomic dens. Nucleul conține sarcini electrice încărcate pozitiv (protoni) și sarcini electrice neutre (neutroni), fiind înconjurat de norul electronic încărcat negativ. Când numărul electronilor și al protonilor este egal, atunci atomul este neutru din punct de vedere electric; dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci atomul devine un ion, care poate avea sarcină pozitivă sau negativă. Atomul este clasificat după numărul de protoni și neutroni: numărul protonilor determină numărul atomic (Z) și neutronii izotopii acelui element.



Noțiunea de atom la începuturiTermenul de atom apare pentru prima dată către anul 450 î.e.n. Filozoful grec Leucip dezvoltă teoria conform căreia materia nu este infinit divizibilă și introduce noțiunea de atomos, ceea ce nu poate fi divizat. Câțiva ani mai târziu, Democrit, un discipol al lui Leucip, definește materia ca fiind un ansamblu de particule indivizibile, invizibile și eterne: atomul. Această nouă concepție nu a fost rezultatul unor observații sau experiențe, ci mai degrabă al unor intuiții. Teoria a fost dezvoltată ulterior de Epicur, apoi de poetul latin Lucrețiu. Au trecut însă 2000 de ani până când teoria atomică a fost formulată științific.
În anul 1803, fizicianul și chimistul englez John Dalton a elaborat o teorie atomică proprie care explică Legea proporțiilor multiple, afirmând că din moment ce substanțele se combină numai în proporții integrale, atomii trebuie să existe la baza materiei.



Scurt istoric al teoriei atomice și descoperirea structurii atomiceMeditațiile filozofice atomiste datează încă de pe vremea vechilor gânditori greci și indieni ai secolelor al VI-lea și al V-lea î.d.Ch. Prima formulare filozofică a unei idei similare celei de atom a fost dezvoltată de Democrit în Grecia secolului al VI-lea î.d.Ch. Ideea s-a pierdut timp de secole, până la reaprinderea interesului științific din epoca Renașterii.
În secolul al XIX-lea, John Dalton a vrut să cunoască de ce se sparg substanțele în constituenți proporționali. În lucrarea Noul sistem al filozofiei chimice (1808), a introdus două postulate:
atomii aceluiași element chimic sunt identici, dar diferiți între elemente;atomii diferitelor elemente se pot combina între ei, formând subtanțe complexe.Așadar, fiecare element chimic a fost reprezentat printr-un tip de atom și invers.
În ultima parte a secolului al XIX-lea, William Crookes a inventat tubul cu raze catodice (denumit și tub Crookes) și a fost primul care a observat particule încărcate negativ într-un astfel de tub. Aproape de trecerea către secolul al XX-lea, J.J. Thomson, în urma cercetărilor sale privind razele catodice, a descoperit că atomii sunt divizibili (infirmând teoria lui Dalton), fiind parțial compuși din particule foarte ușoare încărcate negativ (dovedite a avea proprietăți identice indiferent de elementul chimic de la care proveneau), ce au fost numite mai târziu electroni. De altfel J.J. Thomson propune primul model de atom, în care electronii sunt incluși într-o bilă cu sarcină pozitivă precum „stafidele într-un cozonac”.
În 1911, Ernest Rutherford a descoperit că electronii orbitează un nucleu compact. Tot Rutherford a descoperit că hidrogenul posedă cel mai ușor nucleu, pe care l-a numit proton (în limba greacă, προτου înseamnă „primul”). Pentru a explica de ce electronii „nu cad, în spirală, pe nucleu”, Niels Bohr a dezvoltat un model al atomului în care, folosind rezultatele mecanicii cuantice, electronii nu pot să parcurgă decât orbite circulare fixate.
După descoperirea principiului de incertitudine al lui Werner Heisenberg, conceptul de orbită circulară a fost înlocuit cu cel de „nor”, în interiorul căruia distribuția electronilor a fost descrisă prin ecuații probabilistice. În sfârșit, după descoperirea în anul 1932 a neutronului (în urma experimentelor efectuate de Walther Bothe și Herbert Becker în 1928), particulă neutră din punct de vedere electric, nucleele atomice ale elementelor mai grele decât hidrogenul s-au găsit a fi formate din protoni și neutroni, aceste ultime rezultate completând concepția modernă despre structura atomică. Protonul și neutronul se mai numesc și nucleoni.

Scoala Discovery - Chimie - Atomii: Elementele fundamentale ale materie


02. Scoala Discovery - Biologie - Materia si energia - Aug 24, 2014 9:31:00 AM

Stiati ca doar aproximativ 4% din continutul total de materie si energie al Universului este format din atomi, adica forma obisnuita de materie din care suntem formati noi, plantele, stelele si gazul interstelar?

In schimb exista o noua forma de materie care este de aproximativ 26% din structura Universului.

Materia obisnuita nu interactioneaza cu aceasta noua forma de materie decat gravitational. Astfel, lumina trece prin aceasta materie neperturbata, iar materia este invizibila.



A fost denumita totusi nu materia invizibila, ci materia intunecata, ori materia neagra. Existenta ei este dedusa indirect din masurarile experimentale ale miscarilor stelelor in galaxii si ale galaxiilor in roiuri de galaxii.

Dar o particula elementara de materie intunecata nu a fost inca descoperita in laborator. Este insa una din prioritatile marelui accelerator Large Hadron Collider care a pornit in toamna lui 2009 la Geneva si la care participa si cercetatori din Romania.

Nu in ultimul rand, aproximativ 70% din Univers este constituuit dintr-o forma noua de energie, denumita si ea, la fel de misterios, energia intunecata, sau energia neagra. Este un fel de energie a vidului, adica este detinuta chiar si de spatiul absolut gol.

Scoala Discovery - Biologie - Materia si energia


Aceasta energie este cauza pentru care Universul nu doar ca este in expansiune, asa cum se stia de la Hubble din anii 1930, ci este in expansiune accelerata. Universul se extinde din ce in ce mai repede si stim asta de aproximativ 20 de ani, cand a avut loc o revolutie in cosmologie, datorita satelitilor performanti lansati special cu acest scop, de a studia Universul la distante cat mai mari.

Astfel, fiecare galaxie din Univers se indeparteaza de noi, mai putin galaxiile din grupul local de galaxii, care sunt tinute la un loc de forta gravitationala. De exemplu, galaxia noastra si galaxia Andromeda se vor ciocni cam peste 7 miliarde de ani.



Universul este, iata, mai fascinant si misterios decat se credea acum 20 de ani. Doar 4% din Univers este inteles si explicat de legile curente ale stiintei, anume Modelul Standard al particulelor elementare si interactiilor intre ele. Restul de 96% cum se explica?

Iata asadar scopul principal al fizicienilor teoreticieni si experimentatori din fizica particulelor elementare.
03. Roma Antică - Istoria antică. - Nov 9, 2012 12:38:00 PM

Roma AnticăRoma Antică a fost un oraș-stat a cărui istorie se întinde în perioada de timp cuprinsă între 753 î.Hr. și 476 d.Hr. Pe parcursul existenței sale de douăsprezece secole, civilizația romană a trecut de la monarhie la republică oligarhică și, apoi, la imperiu extins. Ea a dominat Europa de Vest și întreaga arie în jurul Mării Mediterane, prin cuceriri și asimilare, însă, în final, a cedat în fața invaziilor barbarilor din secolul cinci, marcând, astfel, declinul Imperiului Roman și începutul Evului Mediu. Civilizația romană e, deseori, clasificată ca o parte din Antichitatea Clasică, împreună cu Grecia antică, o civilizație care a inspirat mult cultura Romei antice. Roma antică a adus contribuții importante în organizarea politică și administrativă, juridică, artă militară, artă, literatură, arhitectură, limbile Europei (limbile romanice), iar istoria sa continuă să aibă o influență puternică asupra lumii moderne.

Perioada monarhiei

Regatul Roman a fost guvernul monarhic al orașului Roma și al teritoriilor sale de la Fondarea Romei, fondarea sa în 753 î.Hr. de către Romulus și Remus, până la expulzarea lui Lucius Tarquinius Superbus în 510 î.Hr. și formarea Republicii Romane. După legendă, orașul Roma a fost întemeiat în anul 753 î.Hr. de către Romulus și Remus, care au fost crescuți de către o lupoaică. În legenda romană, când grecii au dus Războiul troian împotriva orașului Troia, prințul troian Aeneas a navigat peste Marea Mediterană către Italia și a fondat Lavinium. Fiul său, Iulus, a mers mai departe, fondând orașul Alba Longa. Din familia regală a Albei Longa au venit cei doi gemeni, Romulus și Remus, care au purces la fondarea Romei în 753 î.Hr .

Perioada republicii

Republica Romană a fost guvernarea republicană a Romei și a teritoriilor sale din 510 î.Hr. până la instaurarea Imperiului Roman, care este plasată, uneori, în anul 44 î.Hr., anul numirii lui Caesar ca dictator perpetuu sau, mai comun, 27 î.Hr., anul în care Senatul roman i-a acordat lui Octavianus titlul de August. Orașul Roma este situat pe malurile fluviului Tibru, foarte aproape de coasta de vest a Italiei. El marca frontiera de nord a zonei în care era vorbită limba latină și granița de sud a Etruriei, unde trăiau etruscii, care erau de origine necunoscută.

Perioada imperiului

Imperiul Roman este termenul utilizat, în mod convențional, pentru a descrie statul roman în secolele după reorganizarea sa din ultimele trei decade î.Hr., sub Gaius Iulius Caesar Octavianus. Deși Roma deținea un imperiu cu mult înainte de autocrația lui Augustus, statul pre-augustian este descris, în mod convențional, ca Republica Romană. Imperiul Roman controla toate statele elenizate de la Marea Mediterană, precum și regiunile celtice din nordul Europei. Ultimul împărat de la Roma a fost detronat în 476, dar, pe atunci, regiunile din estul imperiului erau administrate de un al doilea împărat, ce se afla la Constantinopol. Imperiul Bizantin a continuat să existe, deși își micșora încet-încet teritoriul, până în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de Imperiul Otoman. Statele succesoare din vest (Regatul Franc și de Națiune Germană) și din est (țaratele ruse) foloseau titluri preluate din practicile romane chiar și în perioada modernă. Imperiul Roman a constituit un model peren, preluat, cu mici diferențe, de toate statele europene post-romane în activitatea de guvernare, drept și organizarea justiției, tipul de arhitectură și în multe alte aspecte ale vieții.

Religia romană

Peninsula italică înainte de unificarea romană adăpostea populații de origine diversă, între care cei mai importanți erau grecii - din coloniile sudului, latinii - din centru și etruscii de la nord de Tibru. Etruscii sunt, probabil, de origine asiatică. Ei erau vestiți, începând de la sfârșitul Republicii, începutul sec. I î.H., pentru acele libri augurales, interpretări de oracole și, mai ales, haruspicine – ghicirea în măruntaiele jertfei. Nici unul dintre aceste texte nu a ajuns până la noi. Sursele arheologice nu sunt suficiente ca să ne dea o idee satisfăcătoare despre credința etruscilor.

Religia romană arhaică se întemeia pe un panteon divin și pe o mitologie puternic înrâurită de mitologia greacă. Georges Dumézil a subliniat existența unei “ideologii tripartite” indo-europene în triada romană Iupiter (care reprezenta suveranitatea), Marte (care reprezenta funcția războinică) și Quirinus (care reprezenta funcția nutritivă și protectoare). Vechiul sacerdoțiu roman cuprinde regele (rex sacrorum), flaminii celor trei zei mari (flamines maiores: flamen Dialis, flamen Martialis și flamen Quirinalis) și marele preot (pontifex maximus), funcție care, începând cu Caesar, va reveni împăratului.

Comparată cu iudaismul și confucianismul, religia romană împărtășește, cu primul, interesul pentru evenimentul concret, istoric, iar cu cel de-al doilea - respectul religios pentru tradiție și pentru datoria socială, exprimată prin conceptul de pietas.

Roma rezerva altarelor zeităților autohtone un cerc interior făcut din pietre, care se numea pomerium. Locul unde îl venerau pe Mars era situat dincolo de această zonă intimă, unde puterea militară (imperium militiae) nu era tolerată. Zeități mai noi, chiar cele mai importante, cum ar fi Iuno Regina, erau plasate extra pomerium, îndeobște pe colina Aventinului. Excepție face templul lui Castor, instalat în perimetrul pomerial de dictatorul Aulus Postumius, în sec. al V-lea. Divinitățile intrapomeriale arhaice au, deseori, nume, caractere și sărbători bizare: Angerona - zeița echinoxului de primăvară sau Matuta - zeița matroanelor.

Străvechea triadă Iupiter-Mars-Quirinus, flancată de zeitățile Ianus Bifrons și Vesta, este înlocuită în perioada Tarquinilor prin noua triadă Iupiter Maximus-Iuno-Minerva. Acești zei, care corespund lui Zeus, Herei și Atenei, au acum statui. Dictatorul Aulus Postumius instituie o nouă triadă pe Aventin: Ceres-Liber-Libera, care corespund lui Demeter, Dionysos și Kore. Romanii încorporau în religia lor culte locale pe măsură ce ocupau teritoriul zeilor vecinilor. Între cele mai celebre este cultul zeiței lunare Diana din Nemi – patroana sclavilor fugari, ce va fi transferat pe Aventin.

Cultul domestic consta în sacrificii de animale și în ofrande alimentate și florale adresate strămoșilor și geniului protector al locului. Căsătoria se celebra în căminm, sub auspiciile zeităților feminine Tellus și Ceres. Mai târziu, Iuno a devenit garanta jurământului conjugal. De două ori pe an, orașul sărbătorea culturile morților - Manii și Lemurii, care se reîntorceau pe pământ și se hrăneau cu mâncarea ce le era pusă pe morminte. Din sec. al III-lea î.Hr. romanii ofereau tot mai multe sacrificii zeilor grupați în perechi ale căror statui erau expuse în temple.

Sacerdoții romani formau colegiul pontifical, care cuprindea pe rex sacrorum, pe pontifices - cu căpetenia lor, pontifex maximus, pe flamines maiores, în număr de trei, și flamines minores, în număr de doisprezece. Colegiului pontifical i se adăugau șase vestale, având, în momentul alegerii lor, între șase și zece ani, menite unei perioade de treizeci de ani, timp în care trebuiau să-și păstreze virginitatea. În caz de încălcare a acestor reguli erau zidite de vii. O instituție similară e semnalată în imperiul incaș. Sarcina vestalelor era de a păzi focul sacru.

Colegiul augural utiliza cărți etrusce (libri haruspicini, libri rituales și libri fulgurales) și grecești (oracole la care au existat contrafaceri evreiești și creștine) pentru a stabili datele faste și nefaste. Existau la Roma și alte grupări religioase specializate, cum erau fețialii, preoții salieni, Frates Arvales – ocrotitori ai ogoarelor, Lupercii (lupa = lupoaică) desemnau sexualitatea dezlănțuită.



Principalii zei și zeițe ale romanilor

Jupiter

Este zeul luminii și al fenomenelor cerești: vântul, ploaia, tunetul, al furtunii și al fulgerului. Este de proveniență indo-europeană, din Dyaus Pitar sau Părintele zilei la triburile indo-europene (care nu erau altceva decât traci emigrati). La ei DYAUS(ZIUA) era zeul cerului. Il are drept corespondent pe Zeus.

Iuno

Este soția credincioasă a lui Jupiter, simbolizând zeița Lunii. Ca zeiță a Lunii, ea s-a contopit cu Diana, zeița vânătorii. Este cunoscută cu atributele de protectoare a logodnicilor, de călăuză a mireselor la casa logodnicului ș.a.
Venus
Articol principal: Venus (zeiță).

Era cea mai frumoasă zeiță romană, luminoasă și curată ca flacăra focului. Era asociată, la început, cu Ianus Pater și Tellus Mater (Pământul mamă). Proteja semănăturile și era simbolul maternității, deși rămânea veșnic fecioară. Purta întotdeauna văl.

Vulcanus

Era zeul trăsnetului și al soarelui arzător. Apoi a devenit zeul focului devastator, iar în cele din urmă, zeul focului dătător de viață. Era înfățișat cu barbă, uneori cu o ușoară deformație facială. Însemnele sale erau: ciocanul, cleștele fierarului și nicovala. Purta o bonetă și o scurtă care-i lăsau liber brațul drept.
Saturn
Articol principal: Saturn (zeu).

Este o divinitate agrară de origine latină. Patrona belșugul, bogăția, abundența. Era propagatorul viței de vie și îngrășătorul ogoarelor.

Minerva

Zeiță cunoscută la etrusci și la greci. MIN-erva era patroana înțelepciunii, a artelor și a meșteșugurilor de tot felul tot "asa cum și MIN-tea te lu-MIN-eaza"(dr.Lucian Iosif Cuesedean- MAREA ENIGMĂ a românilor antici) la românii-geto-daci. Împreună cu Iupiter și cu Iuno formau o triadă divină.

Curius

Este zeul comerțului și al comercianților, patrona câștigurile dobândite din schimburile negustorești. Avea ca pasăre sfântă cocoșul iar în reprezentări era cu o pungă în mână.

Faunus

Este zeitatea animalelor pădurilor, proteja oamenii împotriva lupilor și din această cauză purta numele de Lupercus. Avea drept asociată pe Fauna și Bona Dea (Zâna Bună).

Fervoarea religioasă romană crește sensibil în epoca imperială. Caesar și Augustus sunt divinizați după moarte. Deși succesorii lor nu împărtășeau automat același destin, acest fapt a creat un precedent din plin exploatat după aceea, când împărații și intimii săi au fost adesea zeificați încă din timpul vieții. Caesar a inaugurat și cumulul, care va deveni indisolubil, al funcției de imperator și al aceleia de șef religios, pontifex maximus. La fel ca și cultul vechilor zei, cultul imperial își avea preoții și ceremoniile sale proprii. Templele erau consacrate împăraților, fie singuri, fie în asociere cu câte un venerabil antecesor sau cu o zeitate recentă. În sec. al III-lea d.Hr. împărații tind să se identifice zeilor: Septimius Severus și soția sa, Iulia Domna, sunt adorați ca Iupiter și Iunona. Cultul imperial este o inovație care marchează sfârșitul religiei romane tradiționale, constituind etapa desuetă a sa. Mircea Eliade afirma că dacă în epocă există ceva viu cu adevărat, apoi acestea sunt sintezele intelectuale elenistice, pe de o parte, și misterele, pe de alta. Pentru a frâna răspândirea masivă a creștinismului, scriitorii păgâni recurseseră la vechile mituri platonice, conferindu-le, astfel, un puternic simbolism. Celsus în sec. al III-lea, Porfir în sec. al II-lea, împăratul Iulian, Partidul “păgân” al lui Symmachus și platonicienii Macrobius și Servius, la sfârșitul sec. al IV-lea, vor opune totalitarismului creștin o viziune religioasă pluralistă, străduindu-se să înglobeze și să recupereze toate credințele trecutului, chiar și acelea care, la prima vedere, repugnau rațiunii. Elita romană se va mai hrăni din aceste credințe până la căderea Imperiului, după care acestea își vor continua existența lor subterană în Bizanț.

04. DOCUMENTAR DESPRE ROMANIA - Sep 21, 2012 11:18:00 AM
Monumente ale naturii din România

 
05. Oboseala cronica - May 8, 2012 7:36:00 AM

Cu oboseala cronica nu-i de glumit, fiindca ea ne avertizeaza atat asupra unor afectiuni inca nediagnosticate, cat si asupra posibilitatii dezvoltarii unor boli, pe fondul epuizarii si unui deficit energetic prelungit.

Mai pe scurt, in ceea ce priveste bolile, oboseala cronica indeplineste un rol de cauza, dar si unul de efect. Consecintele deficitului cronic de energie nu sunt greu de intuit, insa tratarea sau prevenirea sunt mai greu de realizat. In ambele sensuri, s-ar impune, in primul rand, sa aflam care sunt originile acestei persistente stari de osteneala, care nu ne mai permite, adesea, nici angrenarea in activitati agreabile, cu atat mai putin sa facem fata cu usurinta solicitarilor implicate de supravietuirea in jungla moderna.


De la oboseala la boala e doar un pas

Cu totii spunem, la un moment dat, ca suntem obositi, iar unii dintre noi considera normal sa se simta astfel mai toata vremea, fara a avea imboldul de a lua masuri, decat, poate, atunci cand devin manifeste semnele surmenajului avansat (stari depresive, anxietate, afectiuni cardiace sau tulburari gastrointestinale). Altii, dimpotriva, apeleaza la suplimente alimentare pe baza de minerale si vitamine, frecventeaza o sala de fitness sau fac plimbari lungi in aer liber, in incercarea de a se sustrage consecintelor suprasolicitarii.

Beneficiile unei alimentatii echilibrate, ale odihnei si activitatilor fizice sunt incontestabile. Dar, in foarte multe cazuri, ele nu mai sunt de ajuns. Tocmai de aceea, este de o mare importanta consultarea medicului, efectuarea analizelor medicale si un ajutor oferit de specialisti cu experienta. O abordare profesionista, precum si explicatii complete cu privire la originile afectiunilor, vom gasi la Clinica de Medicina Integrata Sciencemed.


Diagnostic complet. Tratament eficace



Oricare ar fi cauza oboselii, drumul parcurs pana la identificarea originilor sale este deosebit de lung si anevoios, atunci cand apelam la medicina clasica.

Avem nevoie de consulturi multidisciplinare (medic de familie, endocrinolog, ginecolog, cardiolog, internist), de analize de sange, radiografii si ecografii, iar tratamentul se adreseaza in mod strict fiecareia dintre cauze, nefiind adaptat fiecarui pacient in parte, asa cum s-ar cuveni.


Pentru a ne ajuta sa evitam costisitorul colindat din medic in medic, medicina integrata Sciencemed realizeaza o evaluare totala, in cadrul unei singure consultatii.

O consultatie completa implica scanarea organismului cu ajutorul electrosomatografiei interstitiale. Aceasta tehnica investigativa de ultima ora ne permite sa vizualizam functia celulara la nivelul tuturor organelor si sistemelor din corp, in numai 3 minute. De asemenea, ea ne permite sa masuram stresul oxidativ la nivel celular, valorile interstitiale ale ionilor, ale hormonilor (tiroidieni, paratiroidieni, hipofizari, adreno-cortico-supra-renalieni, sexuali), valorile mineralelor (Ca, Mg, Na, K etc.), apa totala din corp, apa intracelulara si extracelulara, valorile glucozei si lipidelor. Acest lucru este important, deoarece modificarile celulare si intercelulare preced cu mult modificarile sangvine decelabile prin analize, precum si aparitia simptomelor de boala.


Medicina integrata

Starea de echilibru energetic va fi determinata in cadrul unei consultatii complete, cu ajutorul biorezonantei Paul Schmidt. Aceasta investigatie de mare finete permite diagnosticul starii de boala la cel mai profund nivel energetic, ale carui dizarmonii constituie insasi cauza bolii. Diagnosticarea permite stabilirea unui tratament personalizat, in timpul consultatiei existand posibilitatea testarii remediilor homeopate, gemoterapice sau fitoterapeutice care urmeaza a fi administrate. Cu ajutorul acestor dispozitive poate fi testata chiar si medicatia alopata, folosita de catre pacient la momentul consultatiei.


Durata totala a unei sedinte este de doar doua ore, incluzand atat folosirea celor doua aparate, cat si anamneza homeopata, care ia in calcul nivelul fizic, mental si emotional al pacientului. Marele avantaj pe care medicina integrata Sciencemed il aduce in terapia si diagnoza starilor de epuizare consta in faptul ca, intr-o singura sedinta, pot fi identificate toate cauzele la nivel fizic si energetic, folosind aparatura de ultima ora si metode neinvazive. Astfel, se poate stabili un tratament personalizat, adaptat fiecarui pacient in parte.


Sa retinem ca lipsa de energie poate duce la majore dezechilibre fizice si energetice, ce pot degenera in boli cu mult mai severe. Fie ca este un simptom izolat sau cauza unei boli, oboseala trebuie remediata din vreme, printr-un tratament adaptat si complet.

Vrei sa afli mai multe informatii? Medicina naturista - ghid medical complet din Romania.
06. Scoala Discovery - Alte stiinte - Daca Luna n-ar exista - Feb 18, 2012 6:41:00 PM

Scoala Discovery - Alte stiinte - Daca Luna n-ar exista
Luna este singurul satelit natural al Pământului, și al cincilea cel mai mare satelit din Sistemul Solar. Este, totodată, cel mai mare satelit natural al unei planete din Sistemul Solar raportat la mărimile dintre acesta și planeta Pământ, având un sfert din diametrul Pământului și 1/81 din masă. Luna este al doilea cel mai dens satelit după Io, unul dintre sateliții lui Jupiter. În rotația sa sincronă în jurul Pământului, Luna prezintă aceeași față a sa, cu mici schimbări. Priveliștea selenară este prevăzută cu conuri vulcanice întunecate și de zone de pământ și cratere de impact luminate de lumina solară.

Luna mai este și al doilea cel mai luminos obiect de pe cerul înstelat, după Soare, în ciuda faptelor că suprafața sa este în totalitate neagră; luna se vede strălucitoare datorită faptului că reflectă lumina primită de la Soare. Schimbarea Lunii în multitudinea de faze și de forme semicirculare au adus mari influențe, încă din cele mai vechi timpuri, în dezvoltarea limbilor, calendarelor, artei și a mitologiei.


Luna are o foarte mare importanță în viața de pe Terra; influențele gravitaționale ale acesteia produc fluxul și refluxul mărilor și oceanelor și alungirea timpului (Luna influențează 2 ms odată la 100 de ani).
Distanța orbitală curentă a Lunii, ce reprezintă în jur de treaizeci de ori diametrul Pământului, cauzează asemănarea de mărime dintre Lună și Soare pe cer.
De aceea, Soarele este înlocuit aproape complet în timpul unei eclipse solare.


Luna este singurul obiect extraterestru pe care omul a reușit să aterizeze. În timp ce programul sovietic Union's Luna a fost primul apt în 1959 să trimită sonde fără oameni pe Lună, programul Apollo al NASA a realizat prima misiune cu oameni. NASA a început cu o misiune în 1968 cu Apollo 8 și cu altele între 1969 și 1972, cu Apollo 11. Aceste misiuni au adus peste 380 de Kg de roci lunare, ce au ajutat la dezvoltarea înțelegerii originii geologice a Lunii (se crede că s-au format acum aproximativ 4,5 milioane de ani într-un impact cu Terra), a structurii interne și a istoriei sale.

După misiunea lui Apollo 17 din 1972, Luna a fost vizitată numai de sonde fără personal. Din 2004, Japonia, China, India, Statele Unite ale Americii și Agenția Spațială Europeană au trims sonde pe Lună. Rezultatul misiunilor a dus la confirmarea descoperirii apei lunare înghețate în craterele umbrite de la poli și legate în regolitul lunar. Viitoarele misiuni spațiale cu personal omenesc sunt deja planificate. Luna rămâne, după cum spune Outer Space Treaty, liberă în explorare pentru toate națiunile, în condiții pașnice.

Scoala Discovery - Alte stiinte - Daca Luna n-ar exista


Luna are o rază medie de 1.737 km, de 4 ori mai mică decât a Pământului, și orbitează în jurul acestuia la o distanță medie de 384.403 km; pentru a ajunge pe Pământ lumina Lunii are nevoie de ceva mai mult decât o secundă. Viteza medie pe orbită este de 3.700 km/h. Atracția gravitațională la suprafața Lunii este de 6 ori mai slabă decât cea terestră.



Luna realizează o rotație în jurul Pământului în aproximativ 4 săptămâni, aceasta fiind luna pământească (27 zile, 7 ore, 43 min și 11,6 sec).
În acest interval fazele Lunii sunt: lună nouă, primul pătrar, lună plină, ultimul pătrar; ele se repetă în 29 zile 12 h 44 min 2,8 s (durată numită o lună lunară).

Masa satelitului nostru este de 7,35 × 1022 kg, de 81 de ori mai mică decât masa Pământului, densitatea medie este de 3.400 kg/m3, iar excentricitatea orbitală este de 0,0549.


Perioada de rotație a Lunii este egală cu cea de revoluție în jurul Pământului, astfel încât Luna ne arată mereu aceeași față. Mai exact însă, dacă se iau în considerare fluctuațiile orbitei lunare și posibilitatea de a observa acest satelit din diferite locații de pe Pământ, suprafața vizibilă este ceva mai mare decât jumătate, și anume de 59%.

Luna este al doilea obiect ceresc ca strălucire (magnitudine aparentă), după Soare. De asemenea, Luna și Soarele au aproximativ același diametru angular, lucru ce face posibile eclipsele solare totale.

Luna se îndepărtează de Pământ cu 3,78 cm pe an.
07. Scoala Discovery - Fizica - Electricitatea si Magnetismu - Feb 18, 2012 5:39:00 PM

Scoala Discovery - Fizica - Electricitatea si Magnetismu
Electricitatea este totalitatea fenomenelor produse de sarcinile electrice. Cuvântul electric provine din cuvântul elin „elektron” care semnifica chihlimbar, adică acel material pe care s-a observat fenomenul electrizării în primele experiențe. Sarcinile electrice sunt energii punctuale posedate de componentele atomului situate în nucleul acestuia numite protoni și în componentele atomului numite electroni, situate în învelișul atomului. Sarcinile protonice au o orientare complementară sarcinilor electronice și considerate câte una din fiecare ele au valori egale dar de sens contrar. Din acest motiv în mod convențional sarcinile protonilor sunt considerate pozitive iar sarcinile electronilor sunt considerate negative. Din această cauză între ele apare fenomenul de atracție.


Electricitatea se manifestă static în echilibrul dintre sarcina electrică pozitivă (a protonului) și sarcina electrică negativă (a electronului). Se manifestă dinamic în dezechilibrul dintre sarcinile electronilor din învelișul atomic și sarcinile protonilor din nucleu. Acest dezechilibru este cauzat de inegalitatea dintre electronii și protonii atomului. În cazul în care atomii unui corp sunt supraîncărcați cu electroni prin raport cu protonii, corpul este încărcat electric negativ atomii corpului respectiv având surplus de electroni, fiind numiți ioni negativi.


În cazul în care atomii unui corp sunt subîncărcați electronic, numărul protonilor fiind mai mare decât numărul electronilor din învelișul atomic, atomii respectivi sunt încărcați electric pozitiv și poartă numele de ioni pozitivi, corpul însuși fiind încărcat electric pozitiv. Diverși factori (termici, mecanici, etc.) determină eliberarea electronilor din învelișul electronic al atomilor unui corp și plasarea lor fie în stare liberă, fie în învelișul atomilor altui corp.

Scoala Discovery - Fizica - Electricitatea si Magnetismu




Electricitatea este o ramură a fizicii care se ocupă cu studiul fenomenelor electrice. Are doua părți principale : electrostatica și electrocinetica. Deși anumite fenomene electrice erau cunoscute încă din antichitate (exemplu: electrizarea chihlimbarul, orientarea acului magnetic în câmpul magnetic al Terrei etc.), studiul științific al acestora a început abia în secolul al XVII-lea. Odată cu revoluția industrială, au fost făcute o serie de noi descoperiri care au dus la inventarea a numeroase mașini și aparate pentru folosirea practică a fenomenelor electrice.

Au urmat numeroase studii asupra electricității.

Magnetitul (sau magnetita) este un mineral din grupa oxizilor de fier cu proprietăți feromagnetice, fiind oxidul de fier cel mai rezistent față de acizi și baze, cristalizează în sistemul cubic, cu formula chimică Fe3O4. Ionul de fier din mineral poate fi fier bivalent sau trivalent, de aceea magnetita este prezentată ca oxid de fier(II,III); duritatea mineralului pe scara lui Mohs este 5,5 - 6,5, culoarea neagră, urma neagră cu un luciu mat, metalic.

Magnetita este unul dintre mineralele cu cele mai puternice caractere feromagnetice. La temperatura Curie (TC pragul de temperatură de la care dispar proprietățile feromagnetice) de 578 °C magnetizarea se orientează în mare parte ca magnetizarea terestră, astfel i-a naștere un magnet remanent polarizat cu 500 nT (unități Tesla; \mathrm{1\, T = 1\,\frac{V\, s}{m^2}}). Astfel cristalele de magnetită pot conserva în această formă orientarea magnetică terestră. Studiul orientării (polarizării) magnetice a rociilor de lavă vulcanică (bazalt) de către geologi a dus la idea că la intervale mari de timp în perioadele geologice îndepărtate polii magnetici ai Pământului s-au inversat. Datorită proprietății sale magnetice, magnetita este folosită și azi ca magnet-pigment la busolă.
08. Scoala Discovery - Fizica - Miscarea, forta, gravitatia - Feb 18, 2012 3:55:00 PM

Scoala Discovery - Fizica - Miscarea, forta, gravitatia

Mișcarea este în fizică, o schimbare de poziție a unui corp în raport cu timpul. Sunt două domenii ale fizicii care se ocupă cu studiul mișcării:

Dinamică, parte a fizicii care studiază mișcarea și forțele de mișcare, inclusiv cauzele lor.
Cinematică, parte a fizicii care studiază mișcarea fără a lua în considerare cauzele forțelor de mișcare.

Mișcările sunt definite în fizică prin mai mulți parametri:

Deplasare, este deosebirea dintre poziția ințială și cea finală a unui corp mișcat.
Traiectorie, este calea urmată de un corp în mișcarea sa, reprezentată prin linia descrisă de centrul său de greutate.

În mișcarea rectilinie, traiectoria este o linie dreaptă.
În mișcarea curbilinie, traiectoria este o linie curbă, eventual un cerc.

Drum, (spațiu) este lungimea segmentului de pe traiectorie, segment definit de punctul inițial și punctul final al deplasării corpului.
Viteză, este măsura schimbării poziției și direcției de mișcare a unui corp în raport cu timpul.
Accelerație, este măsura schimbării vitezei unui corp în raport cu timpul.

Forta


În fizică, o forță este o mărime fizică care exprimă cantitativ o acțiune ce determină la un obiect cu masă o modificare de viteză, de direcție, sau de formă (aspect). Forța este o mărime vectorială ce are atât modul (valoare scalară sau intensitate) cât și direcție. A doua lege a lui Newton afirmă că un obiect cu masă constantă va fi accelerat proporțional cu forța rezultantă ce acționează asupra sa și invers proporțional cu masa sa. Echivalent, forța rezultantă ce acționează asupra unui obiect este egală cu viteza cu care i se modifică impulsul.

Cu alte cuvinte, forța rezultantă ce acționează la un moment dat asupra unui corp este derivata temporală a impulsului.

Forțele ce acționează asupra obiectelor tridimensionale le pot determina pe acestea să se și rotească sau să se deformeze, sau pot cauza o schimbare a presiunii. Tendința unei forțe de a cauza modificarea vitezei de rotație în jurul unei axe se numește moment. Deformarea și presiunea sunt rezultatele forțelor de tensiune din cadrul unui obiect.

Din antichitate, oamenii de știință au folosit conceptul de forță în studiul obiectelor staționare și în mișcare. Studiul forțelor a progresat odată cu descrierile date de filozoful Arhimede în secolul al III-lea î.e.n., privind interacțiunea forțelor în mecanisme simple.[5] Înainte de aceasta, descrierea forțelor de către Aristotel conținea unele greșeli și neînțelegeri fundamentale. În secolul al XVII-lea, Sir Issac Newton a corectat aceste greșeli și a enunțat o teorie ce a rămas neschimbată timp de aproape trei sute de ani. La începutul secolului al XX-lea, Einstein, în teoria relativității generale, a prezis cu succes eșecul modelului lui Newton pentru gravitație, lansând conceptul de continuum spațiu-timp.

Scoala Discovery - Fizica - Miscarea, forta, gravitatia


Teoria mai recentă cunoscută sub numele de Modelul Standard din fizica particulelor asociază forțe la nivelul mecanicii cuantice. Modelul Standard prezice că unele particule de schimb sunt mijlocul fundamental prin care sunt emise și absorbite forțele. Sunt cunoscute doar patru interacțiuni principale generatoare de forțe: tare, electromagnetică, slabă, și gravitatională. Observațiile din fizica particulelor de energii înalte, efectuate în anii 1970 și 1980 au confirmat că forțele slabe și cele electromagnetice sunt de fapt expresia aceleiași interacțiuni fundamentale.

În sistemul internațional, forța se măsoară în newtoni, dar alte sisteme de unități de măsură definesc și alte unități, dintre care multe sunt în strânsă legătură cu unitățile de măsură pentru masă.

Gravitatia


Gravitația este fenomenul fizic natural prin care corpurile fizice se atrag reciproc, cu o forță a cărei intensitate depinde de masele acestora și de distanța dintre ele. Este una din cele patru interacțiuni fundamentale din natură cunoscute, alături de interacțiunea electromagnetică, interacțiunea nucleară tare și interacțiunea nucleară slabă.
În fizica modernă gravitația este descrisă de teoria relativității generalizate, dar în cele mai multe situații practice (la scara macroscopică) se poate aplica cu mare exactitate și legea atracției universale a lui Sir Isaac Newton, din mecanica clasică.

Aceasta spune că oricare două corpuri acționează unul asupra celuilalt cu o forță de atracție, numită forța gravitațională, direct proporțională cu masele celor două corpuri și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele.

Natura și motivul existenței forței gravitaționale nu sunt teoretic încă deplin elucidate.

În viața de zi cu zi fenomenul este observat pretutindeni ca forță de atracție exercitată de Pământ asupra tuturor corpurilor terestre, forță numită greutate. Valoarea greutății unui corp este direct proporțională cu masa lui și este orientată spre centrul Pământului. Coeficientul de proporționalitate se numește accelerație gravitațională și este egal cu accelerația unui corp care cade liber în cîmpul gravitațional al Pământului.

La nivel astronomic gravitația este responsabilă de faptul că Luna se rotește în jurul Pământului și că sistemul Pământ-Lună se rotește în jurul Soarelui. De asemenea gravitația este forța care a dus la apariția tuturor planetelor și sateliților naturali ai acestora, prin atracția reciprocă dintre particulele de materie care se roteau în jurul Soarelui. În cadrul unei galaxii, diferitele stele și sisteme stelare sunt menținute împreună tot prin fenomenul gravitației, iar evoluția întregului univers (de exemplu modul în care acesta se dilată în timp) este la rândul ei dictată de forțele de gravitație dintre toate particulele de materie existente.

Interacțiunea gravitațională est produsă (generată) de întâlnirea (interferența) câmpurilor gravitaționale ale corpurilor (maselor) cosmice. Câmpul gravitațional (gravific) este generat de anumite particule din substanța corpului și se manifestă prin câmpul de accelerație normală (perpendiculară) la suprafața corpului. Poate fi măsurat de exemplu direct la suprafața Pământului sau a Lunii.
09. Scoala Discovery - Fizica - Energia si lucrul mecanic - Feb 18, 2012 3:06:00 PM

Scoala Discovery - Energia si lucrul mecanic

La nivelul actual de cunoștințe și dezvoltare tehnologică, se consideră că universul care ne înconjoară există sub două forme: de substanță (materie) și câmp de forțe. Materia este caracterizată prin două mărimi fundamentale: masa și energia. Masa este măsura inerției și a gravitației, iar energia este măsura scalară a mișcării materiei. Cuvântul energie are o răspândire foarte largă, dar, cu toate acestea, conținutul concret al noțiunii nu este la fel de răspândit sau riguros analizat, datorită îndeosebi unor particularități mai subtile, caracteristice anumitor forme de transfer energetic. Cea mai generală definiție, prezintă energia ca măsură a mișcării materiei. Această formulare, deși corectă, prezintă inconvenientul unei exprimări mai puțin explicite, având în vedere diversitatea mare a formelor de mișcare a materiei.


Energia definește calitatea schimbărilor și proceselor care au loc în univers, începând cu deplasarea în spațiu și terminând cu gândirea.
Unitatea și legătura formelor de mișcare a materiei, capacitatea lor de transformare reciprocă a permis măsurarea diferitelor forme ale materiei printr-o măsură comună: energia.Energia este unul dintre cele mai importante concepte fizice descoperite de om. Înțelegerea corectă a noțiunii de energie constituie o condiție necesară pentru analiza sistemelor energetice și a proceselor energetice.

Din punct de vedere științific, energia este o mărime care indică capacitatea unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic când trece printr-o transformare din starea sa într-o altă stare aleasă ca stare de referință. Energia este o funcție de stare.

Scoala Discovery - Fizica - Energia si lucrul mecanic



Când un sistem fizic trece printr-o transformare, din starea sa în starea de referință, rămân în natură schimbări cu privire la poziția sa relativă și la proprietățile sistemelor fizice din exteriorul lui, adică:

schimbarea poziției, vitezei,
schimbarea stării termice,
schimbarea stării electrice, magnetice,

atât ale lui cât și ale sistemelor din exteriorul său. Efectele asupra sistemelor externe se numesc acțiunile externe ale sistemului în cursul transformării.

Dacă acțiunile sunt exclusiv sub forma efectuării de lucru mecanic, acesta este echivalentul în lucru mecanic al acțiunilor externe. Suma echivalenților în lucru mecanic al tuturor acțiunilor externe care se produc când un sistem fizic trece, prin transformare, dintr-o stare dată într-o stare de referință este energia totală a sistemului fizic în starea dată față de cea de referință și reflectă capacitatea sistemului de a produce lucru mecanic.


Conform legii conservării energiei, diferența de energie a unui sistem fizic la o transformare între două stări este independentă de calea de transformare dintre cele două stări, ea depinzând numai de cele două stări. Alegând arbitrar valoarea energiei de referință, energia din orice altă stare are o valoare bine determinată. Ca urmare, energia este o funcție de starea sistemului fizic pe care o caracterizează, adică este o funcție de potențial. În funcție de starea de referință, energia poate fi pozitivă, negativă sau nulă.

Se numește formă de energie fiecare termen aditiv din cea mai generală expresie a energiei totale a sistemelor fizice, care depinde exclusiv de o anumită clasă de mărimi de stare (de exemplu: mărimi mecanice, electrice, magnetice etc.).

Lucru mecanic
Lucrul mecanic este o mărime fizică definită ca produsul dintre componenta forței care acționează asupra unui corp în direcția deplasării punctului ei de aplicație și mărimea acestei deplasări. E o mărime ce caracterizează schimbarea stării dinamice a sistemului.
10. Scoala Discovery - Biologie - In cautarea vietii - Feb 18, 2012 1:46:00 PM

Scoala Discovery - Biologie - In cautarea vietii
Viața este starea caracteristică organismelor ce au ca trăsături specifice autodezvoltarea, autoconservarea și autoreproducerea, sau, la organismele superioare, cu posibilitatea de a urmări un țel.


Știința care studiază viața organismelor este biologia. Ea sistematizează toate organismele în primul rând după regnuri, care la rândul lor sunt și ele subdivizate pe mai multe nivele.

Viața sau durata existenței unei specii de organisme (filogeneză) poate cuprinde milioane de ani, în multe generații succesive, dar viața fiecărui organism în parte (ontogeneză) încetează după un timp mult mai scurt, de ordinul a cel mult câtorva sute de ani, prin survenirea morții. Vezi și articolul Moarte (mitologie).

Scoala Discovery - Biologie - In cautarea vietii




Elevii se vor documenta despre cercetarile intreprinse de oamenii de stiinta pentru a afla daca a existat vreodata viata pe Marte.

Vor discuta variabilele necesare pentru aparitia vietii, motivul pentru care cercetatorii se concentreaza asupra planetei Marte si instrumentele pe care le folosesc acestia pentru a investiga planeta rosie.
Prin vizionarea materialului video si discutii la clasa, elevii se vor familiariza cu proiectul-simulare Darwin IV.


Viața extraterestră este la ora actuală (2012) doar o ipoteză, conform căreia în Univers ar putea să existe și viață al cărei mediu natural nu este Pământul. Acest concept se referă la orice tip sau formă de viață, de la cele mai simple sisteme biologice (de ex. virusuri și procariote) până la cele mai complexe forme de viață cu inteligență proprie și organizare socială. Totuși, existența vieții în afara Terrei, fie ea orișicât de primitivă sau evoluată, nu a putut fi dovedită cu certitudine nici până în ziua de azi.
11. Scoala Discovery - Biologie - Evolutia - Feb 18, 2012 10:42:00 AM

Scoala Discovery - Biologie - Evolutia
Biologia evoluționistă studiază domeniul legat de evoluția lumii vii, dezvoltă și testează teorii care să-i explice mecanismul. Studiind fosilele și biodiversitatea formelor de viață existente, oamenii de știință și-au dat seama, mai ales pe la jumătatea secolului al XIX-lea, că speciile se modifică în timp. Totuși, mecanismul care dirijează aceste schimbări a rămas necunoscut până în 1859, când Charles Darwin publică Originea speciilor, explicând această teorie prin intermediul conceptului de selecție naturală. Deși a provocat controverse aprinse, teoria lui Darwin a fost acceptată de majoritatea lumii științifice. Prin anii 1930' are loc combinarea dintre teoria selecției naturale a lui Darwin cu legile lui Mendel privind ereditatea și se obține teoria sintetică a evoluției, în cadrul căreia se realizează legătura dintre unitățile evolutive (gene) și mecanismul evoluției (selecția naturală). Fiind mai vizionară și mai explicită, aceasta nouă teorie se confruntă cu succes cu noile probleme ridicate de biologia modernă, furnizând o explicație unificatoare a existenței diversității vieții pe Pământ


În biologie, teoria evoluției descrie fenomenul prin care caractere noi, utile speciei, apărute la un individ și transmise descendenților acestuia ajung să fie adoptate de o populație.
Evoluția stă la baza speciației (adică apariția unor specii noi din specii existente).

Evoluția biologică se referă la faptul că organismele complexe rezultă din precursori mai simpli, deși acest mod de abordare implică o puternică simplificare a unui proces complex.

O discuție completă despre evoluția biologică necesită explicații detaliate din domeniul geneticii. De asemenea necesită investigarea diferențelor care caracterizează speciile, genurile și întreg arborele vieții, deoarece aceste fenomene încearcă să fie explicate de teoria evoluției.

Evoluția biologică poate fi explicată în mai multe moduri, dar, pentru a surprinde cele două fațete ale ei (aspectele genetice și diferențele dintre organisme) vom prezenta două dintre definiții:

1) Evoluția este modificarea compoziției genetice a unei populații de la o generație la alta.

2) Evoluția reprezintă modificarea gradată a organismelor în decursul timpului, apariția de specii și linii evolutive pornind de la forme ancestrale, precum și generarea de diversitate.

Prima definiție subliniază modificările genetice, iar termenul utilizat frecvent este de microevoluție. Cu alte cuvinte, evoluția are loc la cea mai mică scală atunci când frecvențele alelelor dintr-o populație se modifică într-o succesiune de generații. Microevoluția reprezintă de fapt modificarea genofondului unei populații. Cea de a doua definiție se referă la apariția de noi forme de viață, care pot fi grupate la un loc cu alte forme de viață apărute întro ierarhie taxonomică. În mod obișnuit este denumită macroevoluție și privește schimbările evolutive peste nivelul speciei. Spre exemplu, apariția penelor în timpul evoluției păsărilor dintr-un grup de dinozauri reprezintă o noutate evolutivă care poate fi folosită pentru a defini un taxon superior speciei.

Scoala Discovery - Biologie - Evolutia



Teoria evoluției este unul din elementele fundamentale ale teoriei biologice. Este o teorie în biologie care explică apariția diferitelor tipuri de plante și animale (ca și a altor forme de viață ale Terrei) prin pre-existența altor tipuri, diferențele între acestea fiind datorate unor modificări produse în generații succesive. Ca teorie a biologiei, teoria evoluției este o teorie științifică. Asta înseamnă că ea este considerată a fi o ipoteză testabilă naturalistă care a fost dovedită. Primele dovezi în sprijinul teoriei evoluției au fost acelea provenind din studiile comparative de morfologie ale speciilor existente și din studiul fosilelor (paleontologie). De atunci, dovezile provenind din aceste surse s-au acumulat pe măsură ce înțelegerea fenomenului a fost adâncită, în timp ce discipline ale biologiei recent apărute (ca genetica, biochimia, fiziologia, etologia și în special biologia moleculară) au furnizat puternice dovezi adiționale, care au confirmat primele concluzii. Cantitatea de informație despre istoria evoluționară stocată în ADN-ul viețuitoarelor este virtualmente nelimitată, savanții fiind capabili să reconstruiască orice detaliu al istoriei evoluționare a vieții în măsura în care investesc suficient timp și resurse de laborator. Biologii nu mai sunt însă interesați să obțină dovezi suplimentare care să sprijine faptul evoluției, ci, mai degrabă, sunt preocupați a răspunde la întrebarea "ce tip de cunoștințe pot fi obținute din fiecare dintre sursele diverselor dovezi?".


Teoria evoluției prezintă o explicație științifică a dualului fenomen al diversității și ordinii biologice. Ea explică variația ordonată constatată de biologi ca fiind produsul unor procese naturale care s-au repetat de numeroase ori în istoria vieții și care continuă să se manifeste și azi.

Diversitatea formelor de viață este marcată de o ordine fundamentală, un "motiv" (model), prin care speciile apropiat înrudite partajează între ele mai multe trăsături comune decât o fac cu organismele mai distant înrudite.

Evoluția, în sens biologic, poate fi descrisă ca procesul prin care speciile se schimbă prin transformări succesive pornind de la alte organisme și nu prin generare spontană sau creație divină. Ideea evoluției s-a dezvoltat începând cu secolul XIX.

Scopul teoriei evoluției este de a explica originea speciilor, formarea lor pe parcursul timpului prin evoluția dintr-un strămoș comun. Această teorie a început prin a descrie evoluția ca un aspect al existenței ființelor vii (Lamarck și Darwin).
12. Scoala Discovery - Biologie - Biomul - Feb 18, 2012 5:05:00 AM

Scoala Discovery - Biologie - Biomul
Biomul reprezintă un complex de ecosisteme, având un teritoriu mare, factori abiotici specifici și o floră și o faună specifică.

Exemple de biomuri

Biomuri terestre:
Tundră;
Taiga;
Pădure de foioase:
Pădure de foioase temperată;
Pădure de foioase subtropicală;
Pădure de foioase tropicală;
Pădure ecuatorială;
Pădure musonică;
Pădure de conifere:
Pădure de conifere temperată;
Pădure de conifere subtropicală;
Pădure mixtă:
Pădure mixtă temperată;
Pădure mixtă subtropicală;
Biomuri, a căror vegetație este ierboasă:
Stepă;
Silvostepă;
Savană;
Preerie;
Pampas;
Deșert;
Semideșert;
Mangrovă;
Biom montan.
Biomuri acvatice:

Scoala Discovery - Biologie - Biomul



Ecosistem este o noțiune introdusă în 1935 de botanistul Arthur Tansley în domeniul ecologiei, pentru a desemna o unitate de funcționare și organizare a ecosferei alcătuită din biotop și biocenoză și capabilă de productivitate biologică. Ecosistemul cuprinde și relațiile dintre biotop și biocenoză și relațiile dintre organismele biocenozei. Pentru ca un ecosistem să fie funcțional este necesar să conțină trei elemente de bază: producenții, consumenții și reducenții (cu unele excepții ultimul element poate să lipsească în unele ecosisteme).



Biotopul reprezintă totalitatea factorilor abiotici (apa, vântul, energia solară, clima, umiditatea) și relațiile dintre ei.

Biocenoza reprezintă un nivel de organizare a materiei vii format din populații legate teritorial, și pe studiul interacțiunii acestor populații.

Un ecosistem nu are granițe definite, astfel el poate avea dimensiuni foarte mari (deșertul Sahara), sau dimensiuni foarte mici (un iaz).


După locul în care se găsesc, ecosistemele sunt în general clasificate în:

Ecosisteme acvatice;
Ecosisteme terestre.

O altă clasificare a ecosistemelor:

ecosistem autotrof - ecosistem în care predomină activitatea plantelor verzi, și care se poate autosusține.
ecosistem heterotrof - ecosistem în care predomină activitatea organismelor consumatoare.
ecosistem tânăr - ecosistem în care producția plantelor verzi întrece consumul organismelor heterotrofe.
ecosistem matur - ecosistem în care producția plantelor verzi este aproximativ egală cu cea a organismelor consumatoare.
ecosistem natural - ecosistem care a apărut spontan, prin lupta pentru existență a speciilor vegetale și animale, în care omul nu a avut nici un rol în modificarea densității, abundenței și diversității organismelor.
ecosistem antropogen - ecosistem în care intervenția omului este parțială sau totală.
ecosistem uman - ansamblul planetar în interacțiune al populațiilor umane, împreună cu factorii de mediu.

Zona de întrepătrundere a două ecosisteme, de exemplu o pășune naturală și un ecosistem agricol, se numește ecoton.

Totalitatea ecosistemelor formează ecosfera, sau biosfera.
13. Scoala Discovery - Matematica - Algebră - 2 - Feb 18, 2012 4:06:00 AM
Matematica - Algebră - 2
Algebra constituie o ramură a matematicii, derivată din aritmetică, ca o generalizare sau extensie a acesteia din urmă. Are ca domeniu studiul regulilor operațiilor și relațiilor matematice, a conceptelor derivate din acestea, cum ar fi: polinoame, ecuații, structuri algebrice.

Împreună cu geometria, analiza matematică, combinatorica și teoria numerelor, algebra este una din ramurile principale ale matematicii pure.


Algebra elementară este studiată începând cu învățământul gimnazial, când este introdus conceptul de variabilă matematică ce ține locul numărului.

Operațiile care se efectuează cu aceste variabile au regulile asemănătoare cu cele efectuate cu numere, dar sunt mai generale.


Algebra modernă o include pe cea elementară și studiază operațiile în cazul general, când în locul numerelor apar simboluri, urmărind câteva reguli care pot să fie diferite de cele aplicate numerelor, exemplu fiind algebra vectorială sau matriceală sau în cazul studiului structurilor algebrice (grupuri, inele, corpuri).

Scoala Discovery - Matematica - Algebră - 2




Scoala Discovery este un proiect realizat de Discovery Networks, compania care detine posturile Discovery Channel, Animal Planet sau Discovery Science, in colaborare cu Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului din Romania.

Ceea ce ne propunem prin aceasta initiativa este sa aducem lumea Discovery in sala de clasa, stimuland curiozitatea fireasca a elevilor fata de stiinta, dar si sa integram resursele audio-video si new media in procesul de educatie.


Discovery Channel a stiut intotdeauna sa prezinte lumea din jurul nostru intr-un mod captivant, asadar vrem sa ne folosim de acest avantaj pentru a creste interesul elevilor fata de materiile stiintifice studiate in scoala.
14. Scoala Discovery - Matematica - Algebră - 1 - Feb 18, 2012 3:12:00 AM
Matematica - Algebră - 1
Algebra constituie o ramură a matematicii, derivată din aritmetică, ca o generalizare sau extensie a acesteia din urmă. Are ca domeniu studiul regulilor operațiilor și relațiilor matematice, a conceptelor derivate din acestea, cum ar fi: polinoame, ecuații, structuri algebrice.

Împreună cu geometria, analiza matematică, combinatorica și teoria numerelor, algebra este una din ramurile principale ale matematicii pure.


Algebra elementară este studiată începând cu învățământul gimnazial, când este introdus conceptul de variabilă matematică ce ține locul numărului.

Operațiile care se efectuează cu aceste variabile au regulile asemănătoare cu cele efectuate cu numere, dar sunt mai generale.


Algebra modernă o include pe cea elementară și studiază operațiile în cazul general, când în locul numerelor apar simboluri, urmărind câteva reguli care pot să fie diferite de cele aplicate numerelor, exemplu fiind algebra vectorială sau matriceală sau în cazul studiului structurilor algebrice (grupuri, inele, corpuri).

Scoala Discovery - Matematica - Algebră - 1




Scoala Discovery este un proiect realizat de Discovery Networks, compania care detine posturile Discovery Channel, Animal Planet sau Discovery Science, in colaborare cu Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului din Romania.

Ceea ce ne propunem prin aceasta initiativa este sa aducem lumea Discovery in sala de clasa, stimuland curiozitatea fireasca a elevilor fata de stiinta, dar si sa integram resursele audio-video si new media in procesul de educatie.


Discovery Channel a stiut intotdeauna sa prezinte lumea din jurul nostru intr-un mod captivant, asadar vrem sa ne folosim de acest avantaj pentru a creste interesul elevilor fata de materiile stiintifice studiate in scoala.
15. Scoala Discovery - Matematica - Rezolvarea problemelor - Feb 18, 2012 2:45:00 AM

Matematica - Rezolvarea problemelor
Matematica este în general definită ca știința ce studiază relațiile cantitative, modelele de structură, de schimbare și de spațiu. În sens modern, matematica este investigarea structurilor abstracte definite în mod axiomatic folosind logica formală.


Structurile anume investigate de matematică își au deseori rădăcinile în științele naturale, cel mai ades în fizică. Matematica definește și investighează și structuri și teorii proprii, în special pentru a sintetiza și unifica multiple câmpuri matematice sub o teorie unică, o metodă ce facilitează în general metode generice de calcul. Ocazional, matematicienii studiază unele domenii ale matematicii strict pentru interesul abstract exercitat de acestea, ceea ce le transformă într-o abordare mai degrabă legată de artă decât de știință.

Scoala Discovery - Matematica - Rezolvarea problemelor




Scoala Discovery este un proiect realizat de Discovery Networks, compania care detine posturile Discovery Channel, Animal Planet sau Discovery Science, in colaborare cu Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului din Romania.

Ceea ce ne propunem prin aceasta initiativa este sa aducem lumea Discovery in sala de clasa, stimuland curiozitatea fireasca a elevilor fata de stiinta, dar si sa integram resursele audio-video si new media in procesul de educatie.


Discovery Channel a stiut intotdeauna sa prezinte lumea din jurul nostru intr-un mod captivant, asadar vrem sa ne folosim de acest avantaj pentru a creste interesul elevilor fata de materiile stiintifice studiate in scoala.
16. Scoala Discovery -- Chimie -- Compusi si reactii - Feb 17, 2012 3:45:00 PM

Scoala Discovery -- Chimie -- Compusi si reactii
Compusul chimic este o substanță chimică pură, formată din două sau mai multe elemente chimice ce au între ele un raport de atomi și de mase bine stabilit (spre deosebire de amestecuri), și care pot fi separate prin reacții chimice.


Un compus chimic are are o structură chimică unică și bine definită.
Definiția nu poate fi aplicabilă pentru câteva excepții. Anumiți compuși cristalini se numesc non-stoichiometrici, deoarece compoziția lor este modificată prin prezența în structura cristalului a unor elemente străine. Un alt caz este cel al prezenței izotopilor care face schimbă raportul dintre elemente.
Așadar, un compus nu poate fi considerat complet omogen, dar aproximăm acest lucru în scopuri teoretice.

Şcoala Discovery -- Compusi si reactii




Mai puțin de o sută de elemente se combină pentru a forma milioanele de substanțe care compun universul. Elevii vor studia diverse reacții chimice, inclusiv noțiuni de electrochimie, se vor familiariza cu compoziția chimică a unor substanțe comune, vor invăța despre schimbările fizice, chimice si nucleare la nivelul materiei, legăturile ionice si covalente, procesele de oxidare și combustie, dar și alte lucruri noi.
Structura chimică reprezintă alcătuirea din elemente chimice unei molecule ce aparține de o substanță omogenă din punct de vedere chimic. Formula chimică ne furnizează de asemenea informații asupra raportului și felul de legătură dintre elementele chimice, care sunt reprezentate prin simboluri chimice.
17. Scoala Discovery - Chimie - Sistemul periodic al elementelor - Feb 17, 2012 3:17:00 PM
Scoala Discovery - Chimie - Sistemul periodic al elementelor

1Actinidele și lantanidele se numesc împreună "pamânturi rare."

2Metalele alcaline, metalele alcalino-pământoase, metalele de tranziție și de post-tranziție, actinidele și lantanidele se numesc împreună "metale."

3Halogenii și gazele nobile sînt și ele nemetale.

Starea de agregare la condițiile normale de temperatură și presiune

cele cu numărul atomic scris în roșu sunt gaze;
cele cu numărul atomic scris în albastru sunt lichide;
cele cu numărul atomic scris în negru sunt solide.


Scoala Discovery - Chimie - Sistemul periodic al elementelor



Tabelul periodic al elementelor, numit și "tabelul periodic al lui Mendeleev", cuprinde într-o formă tabelară toate elementele chimice, aranjate în funcție de proprietățile lor fizice și chimice.
Pe 6 martie 1869, Mendeleev a prezentat Societății Ruse de Chimie o lucrare denumită Dependența între proprietățile masei atomice a elementelor, care propunea folosirea masei și a valenței pentru a descrie elementele.
Dmitri Ivanovici Mendeleev (în limba rusă Дми́трий Ива́нович Менделе́ев Sunet pronunție, n. 27 ianuarie 1834 (S.N. 8 februarie), Tobolsk, Imperiul Rus – d. 20 ianuarie 1907 (S.N. 2 februarie), Sankt Petersburg, Imperiul Rus) a fost un chimist rus, recunoscut a fi unul din cei doi chimiști ce au creat independent unul de altul prima varianta a tabelului periodic al elementelor.

Pe de o parte, tabloul lui Mendeleev era o reprezentare mai completă a relației complexe dintre elementele chimice, și, pe de altă parte, cu ajutorul acelui tabel, Mendeleev a fost capabil să prezică atât existența altor elemente (pe care le-a numit eka-elemente) nici măcar bănuite a exista pe vremea sa, precum și a proprietăților generale ale lor. Aproape toate previziunile sale au fost confirmate în proporții covărșitor de apropiate de 100% de descoperirile ulterioare din chimie.

Scoala Discovery - Chimie - Sistemul periodic al elementelor




18. Viata si Natura – Scoala Discovery - Chimie - Feb 17, 2012 4:23:00 AM
Viata si Natura – Scoala Discovery - Chimie
Şcoala Discovery

Scoala Discovery este un proiect realizat de Discovery Networks, compania care detine posturile Discovery Channel, Animal Planet sau Discovery Science, in colaborare cu Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului din Romania.

Scoala Discovery - Chimie

Atomul este cea mai mică particulă ce caracterizează un element chimic, respectiv este cea mai mică particulă dintr-o substanță care prin procedee chimice obișnuite nu poate fi fragmentată în alte particule mai simple. Acesta constă într-un nor de electroni care înconjoară un nucleu atomic dens. Nucleul conține sarcini electrice încărcate pozitiv (protoni) și sarcini electrice neutre (neutroni), fiind înconjurat de norul electronic încărcat negativ. Când numărul electronilor și al protonilor este egal, atunci atomul este neutru din punct de vedere electric; dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci atomul devine un ion, care poate avea sarcină pozitivă sau negativă. Atomul este clasificat după numărul de protoni și neutroni: numărul protonilor determină numărul atomic (Z) și neutronii izotopii acelui element.

Atomii: Elementele fundamentale ale materiei


Lecţia prezintă elementele fundamentale ale atomului şi analizează modul în care cunoştinţele noastre despre acesta ne-au modificat perspectiva asupra universului. Elevii vor învăţă despre atom, structura şi compoziţia sa, vor fi familiarizaţi cu numele şi contribuţiile celor mai importanţi oameni de ştiintă din domeniu, de la Planck şi Einstein la Schrodinger si Heisenberg, precum şi cu energia nucleară, istoria descoperirii bombei nucleare si implicatiile acesteia. De asemenea, modulul prezintă noţiunile de baza ale mecanicii cuantice.




19. Marea - Feb 15, 2012 4:31:00 PM

Mare este un nume generic dat vastelor întinderi de apă stătătoare, adânci și sărate, de pe suprafața Pământului, care de obicei sunt unite cu oceanul printr-o strâmtoare. Se mai numește mare și o parte a oceanului de lângă țărm.

Termenul este uneori folosit și pentru lacuri sărate mari precum Marea Caspică și Marea Moartă.

tipuri de mari dupa pozitionarea marilor ele se clasifca in doua> marginase-situate pe marginile continentelor continentale-n mijlocul continentelor facind legatura cu oceanul prin strimtori

Lista principalelor mări, grupate după ocean:

Oceanul Pacific

- Marea Bering
- Marea Chinei
- Marea Coralilor
- Marea Cortez
- Marea Japoniei
- Marea Galbenă

- Marea Ohotsk

- Marea Sulawesi

- Marea Tasmaniei




Oceanul Atlantic

- Golful Mexic
- Marea Galbenă
- Golful Guineei
- Marea Mânecii
- Marea Baltică
- Marea Irlandei
- Marea Marmara
- Marea Nordului
- Marea Mediterană
- Marea Neagră
- Marea Azov
- Marea Caraibilor

Oceanul Indian

- Marea Andaman
- Marea Arabiei
- Marea Arafura
- Marea Roșie
- Golful Persic
- Golful Oman
- Golful Bengal
- Marea Java
- Marea Timor

Oceanul Arctic

- Marea Barenț
- Marea Beaufort
- Marea Groenlandei
- Marea Kara
- Marea Laptev
- Marea Siberiei de Est
Oceanul Antarctic :
- Marea Weddell
- Marea Ross


Marea Mediterană :
= Marea Egee
= Marea Ionică
= Marea Adriatică
= Marea Tireniană
= Marea Liguriană


Mări închise :
- Marea Caspică
- Marea Aral
- Marea Moartă
- Marea Galileei
- Marea Salton
- Marea Great Salt Lake
20. Tipuri de Păduri - Feb 12, 2012 9:57:00 AM
Tipuri de Păduri
- Pădure de conifere
- Pădure de foioase
- Pădure mixtă
- Pădure tropicală
- Pădure de cactuși

Pădure de conifere
Pădurile de conifere (numite uneori păduri boreale) sunt zone de vegetație în care predomină vegetația arboricolă (arbori și arbuști) și gimnospermică (brazi, pini). Ele sunt răspândite în zonele subarctice, temperate si subtropicale. Sunt specifice zonelor de mai sus de latitudinea de 55° în emisfera nordică și unilor munți din emisfera sudică. Se întalnește in zonele reci precum nordul Asiei,din Scandinavia pană în Rusia, in nordul Chinei, pe lanțul muntos Himalayan, in Georgia, pe munții Alpi si Pirinei.

Pădure de foioase
Pădurile de foioase sunt zone de vegetație în care predomină vegetația arboricolă și angiospermică. Ele sunt prezente atât în zonele temperate, cât și în cele subtropicale și tropicale.

Limita între pădurile de foioase și cele de rășinoase se situează între altitudinile de 600-1300 m, în funcție de relief, substrat și microclimat, care duc uneori și la inversiuni de vegetație.

Pădure mixtă
Pădurile mixte sunt zone de vegetație în care predomină vegetația arboricolă și una mixtă gimnospermică-angiospermică. Aceste zone fac trecerea de la pădurile de foioase la cele de conifere.

Pădure tropicală
Sub denumirea de Pădure tropicală se înțelege vegetația care crește în zonele cu climă tropicală umedă.
Caracteristic acestei vegetații este o vegetație foarte deasă aproape de nepătruns, cu o climă caldă și umedă, după atolul de corali urmează din punct de vedere a densității florei și faunei pădurea tropicală. Regiunile pădurilor tropicale cu o vegetație verde tot timpul anului, alcătuiesc un sistem ecologic adaptat la clima caldă cu o temperatură medie anuală de 25 °C, cu oscilații de temperatură medie anuală de 0,5 - 0,6 °C și o cantitate de precipitații de 2.500 mm.
Intinderea pădurilor tropicale în prezent sunt în America de Sud, America Centrală, Africa, Asia de Sud ca și zona ecuatorială (10° latitudine nord și sud de ecuator) a Australiei, în general zona de întinere a acestor păduri sunt zona ecuatorială, excepție făcând regiunea Amazonului, regiunea Anzilor Cordilieri prin evaporarea intensă a apei din Oceanul Pacific care sub formă de ceață ajunge regiunea Anzilor, sau regiunea Africi de est cauzat de efectul Pasat - Muson. In anul 1950 suprafața de întindere a pădurii tropicale a fost apreciată la 16 - 17 Mio. km² ca 11 % din suprafața globului, până în anul 1980 50 % din această suprafață a fost distrusă de către om.
21. Pădure de conifere - Feb 12, 2012 9:06:00 AM

Pădure de conifere
Pădurile de conifere (numite uneori păduri boreale) sunt zone de vegetație în care predomină vegetația arboricolă (arbori și arbuști) și gimnospermică (brazi, pini). Ele sunt răspândite în zonele subarctice, temperate si subtropicale. Sunt specifice zonelor de mai sus de latitudinea de 55° în emisfera nordică și unilor munți din emisfera sudică. Se întalnește in zonele reci precum nordul Asiei,din Scandinavia pană în Rusia, in nordul Chinei, pe lanțul muntos Himalayan, in Georgia, pe munții Alpi si Pirinei.


Vegetația Pădurilor de conifereAici trăiesc foarte multe specii de plante. Vegetația poartă denumirea și de taiga. Arborii se clasifică după felul acelor lor. Există două feluri de păduri de conifere; boreale si montate(m-ții Stancoși si Himalaya) Cei mai reprezentative sunt molidul, pinul, bradul alb, zada, jneapănul (singurul arbust din pădurile de conifere), tuia (numit și arborele vieții), tisa, chiparosul, cedrul, cupresifolia si sequoia roșie.
În Europa și Asia, pădurile de conifere se numesc taiga.


Coniferele sunt arbori înalți, cu triunchiul drept, fară ramificații, cu frunze mici, aciculare, acoperite cu ceară. Ele nu își pierd frunzele toamna, de la aceasta regulă abătându-se doar laricele.

Coniferele au fibre rasinoase ce permit clatinarea si indoirea lor; astfel rezista vanturilor puternice.Ramurile lor sunt aplecate permițand zăpezii sa cadă pentru a nu le îngreuna. Aici apar și lichenii, precum Cladonia, Romalina si Xathoria.


Fauna Pădurilor de conifereAnimalele din pădurile de conifere sunt în general mamifere. Unele dintre ele au blănuri prețioase. Ursul este unul dintre acestea. Cel mai mare urs trăiește în America de Nord și se numește ursul Grizzly. Cerbul este un alt reprezentant a pădurilor de conifere și este la fel un mamifer. El își naște puii vii și îi hrănește cu lapte. Căprioara naște numai un pui.
Alți reprezentanți sunt veverița,hermelina și samurul, de asemenea se găsesc și vulpi, jderi, arici, iepuri, râși, lincși, castori si pume.

Pasari: pițigoi, ciocănitoare, matasar, grangur, cocoș de munte, iernuca, gaița de munte, bufnița, cucuveaua, huhurezul și forfecuța. Insecte: furnici, fluturi, țînțari, găndacei și păianjeni.

Solurile Pădurilor de conifere
Tind sa fie acide, deoarece răsina cazută pe pămant împiedică descompunerea și reciclarea substanțelor nutritive.Solul de sub copaci este foarte acid si nefertil.
22. Pădure mixtă - Feb 12, 2012 6:52:00 AM
Pădure mixtă
Pădurile mixte sunt zone de vegetație în care predomină vegetația arboricolă și una mixtă gimnospermică-angiospermică. Aceste zone fac trecerea de la pădurile de foioase la cele de conifere.


CopaciCaracteristica dominantă a foioaselor în acest mediu includ stejari, fagi, arțari, mesteceni.

Termenul de "pădure mixtă" vine de la includerea de conifere ca o componentă a coronamentului acestor păduri. Coniferele tipice includ:pini, brazi și molizi.

În unele zone ale acestui mediu coniferele pot fi o specie mai rar sau mai des întâlnită, având o dominație mică sau mare peste coronament..




23. Pădure tropicală - Feb 12, 2012 6:30:00 AM

Pădure tropicală
Sub denumirea de Pădure tropicală se înțelege vegetația care crește în zonele cu climă tropicală umedă.

Caracteristic acestei vegetații este o vegetație foarte deasă aproape de nepătruns, cu o climă caldă și umedă, după atolul de corali urmează din punct de vedere a densității florei și faunei pădurea tropicală. Regiunile pădurilor tropicale cu o vegetație verde tot timpul anului, alcătuiesc un sistem ecologic adaptat la clima caldă cu o temperatură medie anuală de 25 °C, cu oscilații de temperatură medie anuală de 0,5 - 0,6 °C și o cantitate de precipitații de 2.500 mm.


Intinderea pădurilor tropicale în prezent sunt în America de Sud, America Centrală, Africa, Asia de Sud ca și zona ecuatorială (10° latitudine nord și sud de ecuator) a Australiei, în general zona de întinere a acestor păduri sunt zona ecuatorială, excepție făcând regiunea Amazonului, regiunea Anzilor Cordilieri prin evaporarea intensă a apei din Oceanul Pacific care sub formă de ceață ajunge regiunea Anzilor, sau regiunea Africi de est cauzat de efectul Pasat - Muson. In anul 1950 suprafața de întindere a pădurii tropicale a fost apreciată la 16 - 17 Mio. km² ca 11 % din suprafața globului, până în anul 1980 50 % din această suprafață a fost distrusă de către om.

Vegetația Pădurilor tropicale
Copacii în pădurea tropicală cresc sub formă de etaje, astfel se pot aminti șase etaje de vegetație care nu se pot delimita clar, - pe sol sunt plantele ierboase, tufișuri, arbuști. Solul are un strat subțire de humus cu o capacitate redusă de hrană, de aceea un rol important joacă în asigurare cu hrană Mykorrhiza.
Procesele de transformare a substanțelor sunt accelerate în această regiune din cauza climei calde și umede, prin desișul de rădăcini absorbția hranei e rapidă cu o fotosinteză intensă.


Dar numai 5 % din hrană sunt absorbite din sol de către plante, o parte din sursa de hrană cade ca materii în descompunere pe frunziș, sau pe sol, prin lipsa anotimpurilor există tot timpul anului frunze căzute care sunt supuse imediat unor procese de descompunere, prin capacitatea redusă de depozitare a stratului subțire de humus, aceste substanțe în descompunere sunt imediat absorbite de plante.
Furnicile și termitele joacă un rol important în aceste procese complexe de simbioză, și de transformare a biomasei vegetale în proteină animală, fiind intermediari între producător și consumator,

în prezent se cercetează procesele de transformare care au loc în coroana arborilor din etajele superioare a pădurii tropicale.

O categorie însemnată (80 %) din vegetația regiunii o constituie plantele agățătoare (lianele) și epifiții ca ferigile, ciupercile, mușchii, orhidee, bromelii , care contribuie la îmbogățirea humusului.
24. Viata si Natura , Lacul Baikal Flora și fauna - Feb 11, 2012 4:40:00 PM
Lacul Baikal Flora și fauna


Lacul Baikal se bucură de interesul oamenilor de știință nu numai datorită adâncimii sale, care stabilește un record în materie, dar și datorită faunei și florei sale unice. Apele lacului surprind prin transparența lor neobișnuită, și prin puritatea lor. Lacul se distinge printr-o mare varietate a florei și faunei. Speciile care trăiesc în adâncurile sale sunt în majoritatea lor endemice, cu alte cuvinte pot fi întâlnite numai în acestă zonă a globului pământesc, precum foca de Baikal sau dintre pești, babetele de Baikal și omulul.


Primul cercetător care a apreciat acest exemplar biologic deosebit a fost polonezul Benedykt Dybowski. Focile de Baikal, iubitoare de apă dulce, rămân una dintre cele mai importante particularități ale lacului. În timpul uneia dintre glaciațiuni, o parte dintre focile de mare au migrat în aval. Când Baikal a devenit un lac fără cale de comunicare cu marea, ca urmare a deplasării plăcilor litosferei, focile au fost separate de mediul lor natural. În prezent, aproximativ 70.000 dintre aceste mamifere înoată în Lacul Baikal, situat la aproape 1.700 kilometri distanță de Oceanul Arctic.

Foca de Baikal
Foca de Baikal se distinge prin craniul scurt cu orbite mari, precum și prin blana sa cenușiu-maronie. Ea măsoară în medie 1,8 m lungime și cântărește 50 kilograme, putând să atingă chiar și150 kg. Ghearele labelor din față, dotate cu membrane înotătoare, sunt mai puternice decât cele ale focilor din Oceanul Arctic. Se presupune că datorită acestora, foca poate face mai ușor găuri în pătura de gheață. Femelele și masculii ating maturitatea sexuală la vârsta de cinci ani. Vânătoarea de foci de Baikal este permisă.


Baikal este unul dintre lacurile cele mai populate cu pește din Siberia. Aici se pescuiesc mai ales sturioni și somoni. În zonele din vecinătatea lacului se extrage petrol și alte minerale folositoare. Fabricile de celuloză și hârtie, construite pe malul sudic al lacului în perioada comunistă, continuă să deverseze deșeuri direct în apele acestuia, amenințând ecosistemul regiunii de poluare.
25. Viata si Natura , Lacul Baikal - Feb 10, 2012 7:43:00 PM
Lacul Baikal
Lacul Baikal este situat în sudul Siberiei (Rusia). Este un lac cu apă dulce (reprezintă cea mai mare rezervă de apă dulce din lume 23000 km³) și este cel mai adânc lac de pe glob (1637 m). Deși este greu de imaginat, depresiunea lacustră din Siberia de Sud, cu suprafața ceva mai mare decât cea a Belgiei, adăpostește 10% din rezervele de apă potabilă ale lumii (exceptând ghețarii). Lacul Baikal pe lânga faptul că este cel mai adânc lac din lume, poate fi considerat și cel mai vechi prin cei circa 20-25 milioane ani de existență (exclusiv Marea Caspica și Lacul Aral) și unul dintre "muzeele vii", în care trăiesc aproximativ 800 specii de animale și 245 specii de plante endemice, proprii lui.


Geografie și hidrografie Lacului Baikal

Lacul, a cărui formă seamănă cu o semilună, ocupă o suprafață de 31.500 km², iar linia țărmului măsoară peste 2.000 de kilometri. Din punctul de vedere al mărimii, Baikal este a treia întindere de apă din Asia (după Marea Caspică și Lacul Aral) și cel mai mare rezervor de apă dulce de pe acest continent. Lacul ieșit din comun s-a format într-o depresiune tectonică, născută în epoci geologice demult apuse.


Adâncimea lacului a atins chiar și 2000 de metri. De-a lungul mileniilor însă, pe fundul său s-au depus aluviuni care l-au ridicat până la nivelui actual. Lacul Baikal își datorează abundența de apă celor 336 de râuri care se varsă în el, dintre care cele mai importante sunt Selenga, la sud-est, și Angara Superioară, la nord. Unicul râu care curge din lac mai departe (în partea sa sud-vestică) este aceeași Angara, afluentul fluviului Enisei. La nord de lac tronează două masive muntoase, Munții Baikal și Munții Barguzin, iar prin apropiere de extremitatea sa sudică trece granița ruso-mongolă.



Unul dintre cele mai vechi lacuri ale Terrei s-a format acum 15-25 de milioane de ani,după de o fisură uriașă s-a căscat de-a lungul unei falii in scoarța Pământului,creată de lenta îndepartare a Asiei de Europa.Inițial fisura avea 8 km adâncime ,dar cu timpul s-a umplut cu aluviuni;fosilele micilor creaturi din aceste depuneri îi indică vârsta.Izvoarele fierbinți și frecventele cutremure slabe demonstrează că falia este încă activă.Din cele 336 de râuri și fluvii ce se varsă în lacul Baikal,unul singur izvorăște din apele sale:Angara.