Despre mine

Maria Pleșca

Am descoperit că este destul de util să dai o aromă scopului și procesului terapiei sub forma unei povești scurte. Vorbesc aici de un eveniment istori...

Blogs Home » Edu » Psihologie » Maria Plesca psiholog

Maria Plesca psiholog

Cuprinde articole despre relațiile de cuplu, familie, dezvoltare personală.

Articole Blog

01. Managementul furiei – episodul 5 - Jun 29, 2019 11:05:00 AM

                Dacă suntem furioși, atunci alticineva ne-a provocat furia. Sau, dacă suntem ținta furiei altcuiva, probabil că noi suntem de vină; sau, alternativ – dacă suntem convinși de nevinovăția noastră , putem trage concluzia că celălalt nu are niciun drept să se înfurie.                   Cu cât relațiile nostre sunt mai fuzionale ( adică forța de coeziune este atât de puternică, încât se pierde „eul” separat din „noi”), cu atât învățăm mai mult să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce simt alții și pentru reacțiile lor și să-i învinuim pentru propriile noastre reacții. La fel, membri familiei își asumă responsabilitatea pentru influențarea gândurilor, sentimentelor și comportamentelor altor oameni.                 Relațiile umane însă nu funcționează astfel, sau cel puțin nu prea bine. Începem să ne folosim furia ca pe un vehicol al schimbării atunci când suntem capabili să ne împărtășim reacțiile fără să-l facem pe celălalt responsabil pentru provocarea emoțiilor noastre și fără se ne autoculpabilizăm pentru reacțiile altora ca răspuns la alegerile și acțiunile noastre.

02. - Jun 9, 2019 10:43:00 AM

De doi ani de zile am participat activ la protestele care au avut loc în Piața Victoriei. De una singură am strâns semnături pentru campania ”Fără penali în funcții publice”. Pe măsură ce aroganța celor care ne conduc a devenit tot mai mare am considerat că parcă nu este suficient ce fac.Prin urmare la sfârșitul lunii martie 2019 am decis să mă înscriu în USR. De ce ei: pentru că-mi plac ideile lor de a face opoziție, pentru că sunt tineri și neatinși încă de fenomenul corupției. În câteva rânduri și fotografii voi sintetiza cele două luni intense de campanie electorală.







”Desant în județul Giurgiu” pentru o zi am fost poștaș și le-am vorbit celor din județul Giurgiu despre ce alte opțiuni politice au.















Punctul final Giurgiu






Am ales să distribui flyere la casele din cartierele mai puțin vizitate de către politicieni








Colegii mei la distribuire de flyrere prin sectorul 3











19 aprilie 2019 Mulțumim pentru că ați semnat!






”Drumul spre victorie trece pe Calea Vistoriei” a fost o plimbare pe Calea Victoriei pentru a îndemna oamenii să iasă la vot


Salvați Parcul Brâncuși






03. De ce membru în Comisia pentru Arbitraj - Jun 9, 2019 8:54:00 AM

                             E nevoie de multă implicare, devotament, voinţă, rezistenţă fizică şi psihică. Datorită pregătirii mele, dispun de capacitatea sporită de a asculta activ și de a pune lucrurile într-o nouă perspectivă.         În 1996, doi mediatori (William E. Simkin si Nicholas A. Fidandis) au întocmit o listă uşor amuzantă cu acele calități pe care ei considerau că ar trebui să le aibă un mediator: răbdarea lui Iov, sinceritatea şi caracteristicile de buldog ale englezilor, spiritul irlandezilor, rezistenţa fizică a unui alergător de maraton, capacitatea de fentare a unui mijlocaş, viclenia lui Machiavelli, abilităţile de sondare a personalităţii pe care le are un psihoerapeut bun, o piele tare ca tovalul, înţelepciunea lui Solomon.         Anii de practică a meseriei de psihoterapeut mi-au adus câte un pic din fiecare calitate mai sus menționată. În plus, dispun de un grad mare de empatie, capacitatea de a nu mă grăbi să-i  judec pe ceilalți, răbdare, putere de persuasiune, optimism, perseverență, flexibilitate, simțul umorului și bunul simț.Tot practica meseriei  m-a învățat să simt când cineva comunică deschis și onest cu mine.Practic, dacă am căuta o calitate absolută, capabilă a îngloba pe toate cele de sus, termenul potrivit ar fi „inteligența emoțională”, adică autoconștientizare, gestionare a sinelui, conștientizare socială și abilități sociale.         În fine, un arbitru bun trebuie să-și amintească faptul că disputa nu este a lui, ci a celor care au apelat la ajutorul lui. Trebuie să conștientizeze elemente care ar putea duce la declanșarea  schimbării. O schimbare nu poate fi niciodată forțată. Uneori oamenii pot aduce în discuție chestiuni care par a nu fi legate în mod direct, la o primă vedere, de nemulţumirea lor, însă informaţiile primite nu vor fi considerate niciodată irelevante, arbitrul nu va împiedica participanţii să spună tot ce au pe suflet, pentru că acele chestiuni pot fi importante pentru a aduce schimbarea necesară soluţionării disputei. Tot anii de practică mi-au cimentat  capacitatea de a filtra toate aceste informaţii şi de a le exploata corect în direcţia dorită, respectiv finalizarea cu succes a medierii.         Imparţialitatea este o cerinţă etică fundamentală pentru mediatori. Deseori disputele cu care mediatorii se confruntă le stârnesc sentimente legate de propriile conflicte din viaţa personală. În psihoterapie acest fenomen se numește „contratransfer” și din acest motiv, în formarea viitorului psihoterapeut se lucrează foarte mult pe acest subiect.         Oscar Wilde spunea că „orice merită cu adevărat învăţat, nu poate fi predat”, deci cele de mai sus sunt simple jaloane. Ar fi periculos pentru noi, ca arbitri sau de ce nu, membri ai biroului local , să facem o listă de calităţi ideale la care aspirăm, mult mai firesc şi productiv ar fi să ne analizăm şi să discernem ce se cere schimbat sau dezvoltat în viaţa noastră şi în noi, astfel încât să ne putem face cât mai bine meseria.          Pentru că toţi am pornit la acest drum cu pasiune, cu încredere şi cu dorinţa de a deveni cât mai performanţi.



04. Managementul furiei – episodul 4 - Jun 5, 2019 6:49:00 AM



        De fapt, o atitudine de tipul „vezi-ți de viața ta și lasă-i și pe alții să trăiască” poate fi semnul unei poziții deconectate de sine, dacă nu clarificăm ce este sau nu acceptabil sau dezirabil pentru noi într-o relație.Pentru exemplificarea  acestui deziderat, în cartea sa ”Dansul furiei”, Harriet Lerner folosește exemplul unei soții furioase pe faptul că soțul ei își neglijează sănătatea.  Nu fusese tratat medical corespunzător pentru o problemă la picior, care se agrava, iar soțul nu avea de gând să ceară o a doua opinie medicală. Soția își exprima mânia ținând predici interminabile despre ce ar trebui să facă pentru sine și interpretându-i sentimentele și comportamentul. ”Ești autodistructiv”; ”Te neglijezi, așa cum s-a neglijat și tatăl tău”;  ”Îți negi temerile” etc. În chip de răspuns, soțul ei devenea din ce în ce mai pasiv față de problema sa ( un lucru lesne de înțeles , dat fiind faptul că soția exprima suficientă grijă pentru amândoi) și își menținea tot mai rigid refuzul de a lua în considerare un alt tratament. Acesta era dansul circular al furiei, în care soția îi transmitea că știe ce este mai bine pentru el, fapt ce avea ca urmare următorul pas al soțului: intensificarea declarației de independență în această privință, ceea ce ducea la predici din ce în ce mai  lungi și mai frecvente din partea soției despre ce ar trebui să facă el și despre ce simte el de fapt. Când ne aflăm într-o situație similară trebuie să recunoaștem că celălalt trebuie să stabilească singur sentimentele lui, să decidă ce riscă și să-și asume responsabilitatea primară pentru propria sănătate. Este sarcina lui, nu a noatră.Cu ajutorul specialistului, soția din povestea autoarei, a făcut o schimbare importantă atunci când a vorbit cu soțul ei despre propriile sentimente, în loc să-l critice și să-i țină predici. Tatăl ei murise din cauza unei maladii degenerative, când ea avea 12 ani, și acum era speriată că avea să-și piardă și soțul. Renunțând la a se mai concentra asupra „neglijenței” soțului, ea a fost capabilă să-l roage pe soț să meargă la medic din cauza nevoilor și sentimentelor sale. Nu l-a mai învinuit pe soț pentru reacția ei, nu a mai spus că-i vrea binele ci i-a împărtășit propria problemă și i-a cerut să-i respecte intensitatea disconfortului pe care ea îl resimțea.
Când ne folosim furia pentru a face declarații despre sine, adoptăm o poziție de putere, deaoarece nimeni nu poate combate gândurile și sentimentele noastre.Unii pot încerca, dar nu trebuie să răspundem cu argumente logice în apărarea noastră. Putem spune , pur și simplu : ” Ei bine, ție poate că ți se pare o nebunie, ceva irațional, dar eu așa văd lucrurile”.Desigur, nu există nicio garanție că ceilalți își vor schimba comportamentul așa cum ne dorim noi. Merită, totuși, să încercați!  Succes!

05. Managementul furiei- episodul 3 - Feb 23, 2019 10:15:00 AM


Cu toții recunoaștem intelectual faptul că, repetând eforturile noastre ineficiente, nu obținem nimic. Cu toate aceastea, în mod ciudat, cei mai mulți dintre noi continuă să facă același lucru, în special când sunt furioși. De exemplu: O parteneră a cărui partener devine din ce în ce mai rece atunci când aceasta îl presează furioasă să își exprime sentimentele nu face altceva decât să devină și mai cicălitoare; problema partenerei  nu este că nu-și poate exprima mânia, ci că o folosește într-un mod care nu funcționează, și totuși continuă să procedeze la fel. În cartea sa Dansul furiei, Harriet Lerner definește urmăritorul emoțional ca fiind acea persoană care își diminuează anxietatea împărtășind sentimentele și căutând contact emoțional intim; în timp ce distanțați emoționali sunt acele persoane care își reduc anxietatea intelectualizând și retrăgându-se. Când apele sunt liniștite, urmăritorul și distanțatul pot părea că formează un cuplu perfect complementar. Ea este spontană, plină de viață și reactivă emoțional. El este rezervat, calm și logic.Dar cum apare o briză care face valuri (un copil bolnav, o problemă financiară etc), fiecare dintre ei exagerează în stil propriu și de aici încep necazurile. Ea reacționează repede, căutând contact direct și refugiu în intimitate. Ea își împărtășește sentimentele și vrea ca și el să facă acealași lucru. El recționează foarte logic și rațional, într-o manieră care pentru ea nu este acceptabilă. Deci ea îl urmărește și mai insistent, vrând să știe și mai mult despre ce gândește și simte el, iar el se distanțează și mai mult. Cu cât el se distanțează mai mult, cu atât ea îl urmărește mai departe; și cu cât ea îl urmărește mai departe, cu atât el se retrage și mai departe. Ea îl acuză că este rece, nesimțitor, inuman. El o acuză că este băgăcioasă, isterică și obsedată de control.Rezultatul ? După un timp femeia intră în ceea ce terapeuții numesc „distanțare reactivă”. Simțindu-se respinsă și sătulă să se simtă astfel, în cele din urmă își vede de treaba ei. Bărbatul are acum și mai mult spațiu pentru a se simți în largul lui și, în timp, se aproprie din ce în ce mai mult de ea, în speranța de a stabili un contact. Dar este prea târziu. ”Unde ai fost când am avut nevoie de tine?” îi spune ea furioasă. În acest punct, pentru o vreme, cei doi pot face un schimb de roluri între distanțat și urmăritor. Când urmăritorul devine conștient de comportamentul său și încetează să mai urmărească și începe să redirecționeze energia în propria viață- fără să se distanțeze  sau să exprime furia față de celălalt- dansul circular urmăresc-urmăritor se întrerupe.
Vă invit să vă gândiți la momentele voastre de furie față de partenerul vostru și să identificați ce rol ați îmbrățișat în acel moment?

06. Managementul furiei- episodul 2 - Feb 4, 2019 5:35:00 PM


       Putem învăța să intrăm în contact cu adevăratele surse ale mâniei noastre și să ne clarificăm poziția. ”Ce anume îmi stîrnește furia în această situație?” Care este problema reală aici?” ”Ce gândesc și ce simt?” ”Ce vreau să realizez?” ”Cine este responsabil și pentru ce?” ”Ce anume vreau să schimb?” ”Ce lucruri voi face și ce lucruri nu voi face?” Este uimitor cât de des plecăm la luptă fără să cunoaștem scopul războiului. Poate că folosim energia furiei noastre pentru a încerca să schimbăm sau să controlăm o persoană care nu vrea să se schimbe, în loc să folosim aceași energie pentru a ne clarifica propria poziție și propriile posibilități de alegere.       Putem deprinde abilități de comunicare. Acest lucru ne va maximiza șansele de a fi ascultați și de a participa la negocierea confliclelor și a neînțelegerilor care ne interesează. De multe ori, faptul că explodăm sau ne certăm ne poate ușura temporar, dar după ce furtuna trece, descoperim că nimic nu s-a schimbat.       Putem învăța să observăm și să întrerupem tiparele de interacțiune neproductive. A comunica clar și eficient este greu chiar și în cele mai bune circumstanțe. Când suntem furioși, este și mai greu. În mijlocul furtunii, nu te prea poți observa pe tine și nu poți fi flexibil. Atunci când emoțiile sunt foarte intense, putem învăța să ne calmăm și să ne detașăm puțin, pentru a distinge care este rolul nostru în interacțiunile de care ne plângem.         Putem învăța să anticipăm contramișcările sau reacțiile de tip ”schimbă-te la loc” ale celorlalți și să le facem față. Fiecare dintre noi aprține unui grup sau sistem mai larg care are tot interesul ca noi să rămânem exact acolo unde suntem acum. Dacă începem să ne modificăm vechile tipare de tăcere, de insinuări sau de ceartă și culpabilizare ineficientă, vom fi inevitabil întâmpinați cu o puternică rezistență sau cu contramișcări. Această reacție care ne cere să anulăm schimbarea va veni atât din interiorul nostru, cât și din partea persoanelor importante din jurul nostru.
Pe măsură ce învățăm să ne exprimăm mai clar și mai direct, ceilalți pot deveni ei înșiși la fel de direcți cu privire la propriile gânduri și sentimente sau cu privire la faptul că nu se vor schimba. Atunci când acceptăm aceste realități, s-ar putea să avem de făcut alegeri dureroase: alegem să rămânem într-o anumită relație sau situație? Alegem să o părăsim? Să rămânem și să încercăm  să facem noi ceva diferit? Ce anume? Nu este ușor să răspundem, la aceste întrebări și nici măcar să ne gândim la ele. Pe termen scurt, uneori este mai simplu să ne menținem vechile obiceiuri, chiar dacă experiența personală ne-a arătat că sunt ineficiente. Pe termen lung totuși, avem mult de câștigat printr-un proces de dezvoltare personală. Sunt nenumărate cărți pentru dezvoltarea personală, important este să vă puteți detașa de realitatea în care trăiți și să fiți cât mai obiectivi cu putință. Evident că acest proces este mult ușurat dacă are loc în prezența unei persoane calificate care vă poate îndruma și ajuta să vă mențineți obiectivitatea.

07. Domna cumsecade și scorpia - Jan 20, 2019 3:10:00 PM

 Furia noastră poate fi semnalul că facem și dăm mai mult decât am vrea. Sau ne poate avertiza că alții fac prea mult pentru noi, în detrimentul propriei noastre competențe și creșteri. Așa cum durerea fizică ne trasmite să ne retragem mâna din dreptul flăcării aragazului, durerea provocată de furia noastră apără însăși integritatea sinelui nostru.                În ciuda acestei realități, femeile au fost descurajate să-și recunoască și să-și exprime direct furia. Suntem făcute să avem grijă de ceilalți, să-i consolăm, să-i liniștim, să facem pace și să aplanăm conflictele. Și acum îmi amintesc una dintre credințele nerealiste implemantate în creierul meu în timpul copilăriei: „femeia trebuie să lase de la ea”.                 Femeile care își exprimă deschis furia  sunt cele mai suspecte. Spre deosebire de eroii de sex masculin, care luptă și chiar mor pentru crezurile lor, femeile pot fi condamnate pentru că luptă pentru drepturile lor. Exprimarea directă a mâniei face să se spună despre noi că „nu suntem niște doamne”, ne face să părem lipsite de feminătate. Limbajul comun condamnă aceste femei, numindu-le „scorpii”, „vrăjitoare”, „cățele”, „frustrate”, „castratoare”. Un aspect colateral, dar foarte interesant, este că limbajul nu cuprinde niciun termen depreciativ pentru a descrie bărbații care își descarcă mânia pe femei. Nici măcar „fiu de cățea” nu condamnă bărbatul în cauză, ci aruncă vina tot pe o femeie – pe mama acestuia!                De ce sunt femeile furioase atât de amenințătoare pentru ceilalți? Dacă suntem vinovate, cuprinse de îndoială, ne aflăm în rândul lumii. Nu trecem la acțiune decât împotriva propriei persoane și este puțin probabil să inteprindem schimbări de ordin personal și social. Dimpotrivă, femeile furioase pot schimba viețile tututror; ele lansează provocări, așa cum arată ultimi zeci de ani de feminism. Iar schimbarea este o chestiune dificilă și neliniștitoare pentru oricine, inclusiv pentru acelea dintre noi care o cer activ.Există totuși câteva întrebări despre furie pe care ar fi bine să ni le punem: „De ce m-am înfuriat de fapt?”, „Care e problema și a cui?”, „Cum să-mi dau seama cine e de vină și pentru ce?”, „ Cum pot învăța să-mi exprim mânia așa încât să nu mă mai simt neputincioasă?”, „Când sunt furioasă, cum pot să-mi comunic clar poziția, fără a deveni defensivă sau fără a ataca?”, „Ce risc să pierd dacă mă exprim mai clar și mai asertiv?”, „Dacă mânia nu ajută la mare lucru, oare ce ar trebui să fac?”.                Există însă și reversul medaliei: dacă a simți mânie semnalează o problemă, exprimarea violentă a mâniei nu rezolvă problema. Când emoțiile devin foarte intense, mulți dintre noi depun eforturi neproductive de a-l schimba pe celălalt și astfel nu-și exercită puterea de a se înțelege și de a se schimba pe sine.Sindromul „doamnei cumsecade”                Dacă ești o „doamnă cumsecade”, cum te comporți? În situații în care chiar ar trebui să ne stârnească mânia sau să ne facă să protestăm, noi rămânem tăcute sau plângem, ne autocriticăm sau ne simțim „jignite”. Dacă totuși ne simțim furioase, ținem furia în noi, pentru a evita conflictul deschis. Evităm să facem declarații deschise despre  ceea ce gândim și simțim atunci când bănuim că o astfel de claritate l-ar face pe celălalt să se simtă incomod sau ar dezvălui neînțelegerile dintre noi. Cu timpul, riscăm să pierdem claritatea sinelui, deoarece facem un efort atât de mare pentru a citi reacțiile celorlalți și a ne asigura că nu agităm apele,încât riscăm să pierdem din ce în ce mai mult capacitatea de a recunoaște gândurile, sentimentele și dorințele proprii. Astfel începe un ciclu al înfrângerii de sine: Cu cât cedăm mai mult, cu cât facem mai mult ce vrea celălalt, cu atât crește mânia.                 „Doamnele cumsecade” sunt campioane la resimțirea culpabilității. Dacă ne simțim vinovate că nu dăm destul sau nu facem destul pentru ceilalți, este puțin probabil să ne supărăm pentru că nu primim destul.                Nu este ușor să dobândim curajul de a înceta să ne mai simțim vinovate și de a începe să ne folosim furia pentru a pune sub semnul întrebării și a defini ceea ce este corect și adecvat pentru viețile noastre. Exact când ne gândim serios să facem o schimbare, ceilalți își pot întări tacticile care nasc în noi culpabilitatea. S-ar putea să ne numească: „egoiste”, „imature”, „egocentriste”, „rebele”, „nevrotice”, „reci”, „iresponsabile”, „zgârcite” sau de ce nu eternul „castratoare”. Cât de mare poate fi tentația de a ne întoarce rapid la „locul nostru”, pentru a recâștiga aprobarea celorlalți!Femeia „scorpie”                Altele dintre noi sunt „scorpii”: nu se sfiesc deloc să se înfurie și să-și declare dezacordul. Cuvintele și imaginile negative care descriu femeile ce vorbesc deschis sunt mai mult decât niște stereotipuri sexiste crude; ele indică o realitate dureroasă. Cuvinte ca „ bătaie de cap”, „cață”, „cățea”, sunt expresii ale neajutorării și lipsei de putere și nu sugerează nici măcar posibilitatea schimbării. Aceste cuvinte reflectă starea de blocaj ce ne caracterizează viețile atunci când în jurul nostru plutește o mare cantitate de emoție și când nimic nu se schimbă cu adevărat. Femeile care se ceartă ineficient sunt de obicei cele care depun eforturi lipsite de succes pentru a aschimba o persoană care nu vrea să se schimbe. Atunci când încercările noastre de a schimba credințele, sentimentele, reacțiile sau comportamentele celuilalt nu funcționează, putem continua să facem același lucru, reacționând în moduri previzibile, tipice, care nu fac altceva decât să agraveze tocmai acele probleme de care ne plângem.              Toate avem experiența directă a acestor două tipare comportamentale. Într-adevăr, „doamnele cumsecade” și „scorpiile”nu sunt altceva decât două fațete ale aceleași monede, în ciuda aspectului lor radical diferit. Rezultatul este același: rămânem neajutorate și neputincioase. Nu simțim că deținem controlul asupra calității și direcției vieții noastre. Sentimentul nostru de demnitate și stimă de sine au de suferit deoarece nu am clarificat eficient și nu am rezolvat problemele reale.
Ce-ar fi să începem să ne dezvățăm de acele deprinderi destructurante, ca să putem folosi „energia furiei” în slujba propriei demnități și dezvoltări? Deschid cu această postare un ciclu de articole dedicat gestionării furiei.



08. De ce ne amintim mai bine ceea ce nu este terminat? - Nov 22, 2018 7:15:00 PM

„Uităm” ceea ce a fost terminat, îl „așezăm” într-un colț al memoriei și nu ne mai gândim la el. Aceasta permite, în viața de zi cu zi, să trecem la altceva și să înaintăm.Dimpotrivă, amintirea unei  sarcini întrerupte sau neîncheiate, ea continuă să ne macine, să fie analizată întruna, să ne umble în minte vreme de luni și ani întregi. Acest efect chinuitor al sarcinilor neîncheiate este cunoscut azi sub numele de efectul Zeigarnik.Ce ați putea face în acest caz?Aceasta depinde de fiecare dintre dumneavoastră și de ce anume s-a întâmplat. Puteți ierta, bineînțeles, dar nu este singura soluție. Françoise Dolto, de exemplu, ne îndeamnă să așternem pe niște foi de hârtie ce nu merge, apoi hârtia este arsă pentru a termina cu trecutul.
 Veți vedea, de multe ori că răspunsul se ivește pe neașteptate, evident și inevitabil.
Este rândul dumneavoastră să inventați, cu propriile voastre mijloace...
09. Vă propun un exercițiu - Nov 15, 2018 10:17:00 AM
Gândiți-vă ce anume vă înfurie sau vă enervează , la nedreptățile comise, la dramele trecute. 
Și de fiecare dată, întrebați-vă dacă puteți depăși această furie, fără ca totuși să vedeți persoana care v-a ofensat.
Căci a ierta nu înseamnă neapărat a se reconcilia. Nu sunteți obligați/te să reluați relațiile cu persoana care v-a rănit.Nu uitați ce a făcut, dar o lăsați să scape, vă ușurați de povara unei energii negative. Renunțând să mai pretindeți reparații, vă eliberați de ranchiună
10. Cultul personalității - Nov 3, 2018 6:12:00 PM


                 Este adevărat că uneori dăm conotații erotice persoanelor pe care le admirăm, dar o  relație sănătoasă nu este o „sectă a doi indivizi” dintre care unul este uns. Partenerul trebuie iubit în mod relaxat, trebuie să-ți placă, să te bucuri de el, trebuie îmbrățișat, gâdilat, șicanat, trebuie să râzi cu el, uneori să-i invadezi teritoriul și să-i împărtășești secretele, fără prea multe coduri și cerințe formale, fără să-i cazi la picioare sau să-i aprinzi lumânări. Când oferi omagii persoanei pe care o iubești, ești vasal, nu partener.                Ca să înțelegi mai bine: dacă manifești vreunul dintre următoarele comportamente sau atitudini, te-ai blocat până peste cap într-o relație afectivă al cărei motor este cultul personalității:·         Simți că persoana iubită este supradotată, că alta ca ea nu mai există și ajungi să te închini în fața ei. Dragostea ta se confundă cu reverența, adorarea, cultul sau idolatria. Personalitatea sa merită închinare, căci, deși nu este zeu sau zeiță, e foarte ușor să crezi că ar fi.·         Accepți fără să critici tot ceea ce spune sau sugerează partenerul tău. Treptat, legătura afectivă/sexuală va fi transformată într-o relație ca cea dintre un maestru și un elev. Cum să faci dragoste cu „ghidul tău spiritual” și să supraviețuiești încercării? Cum să fi tu însuți alături de cineva care este mai „evoluat” și este la ani lumină înaintea ta?·         Ataci pe oricine care nu vede că partenerul tău este infailibil. Gâdul care te guvernează:„Cine nu reușește să întrezărească esența lui minunată, nu merită să fie în preajma sa și va fi declarat dușmanul meu personal”.·         Crezi că trebuie să devi biograful partenerului tău și să documentezi aspecte ale vieții sale de zi cu zi, cum ar fi să scri un jurnal cu frazele sale celebre sau cu gândurile sale, să alcătuiești un album cu fotografiile lui, să-i păstrezi hainele pe care nu le mai îmbracă, pe scurt, să încerci să construiești un document istoric bine organizat și sistematizat, care să țină loc de sanctuar și fișier.·         Îi atribui daruri sau abilități neobișnuite și stabilești corelații iluzorii între aceste „puteri” și realitate. De exemplu, crezi că este capabil să ghicească viitorul, să identifice bunătatea sau răutatea oamenilor doar uitându-se la ei, poate citi gândurile și așa mai departe. Nu mă refer la exaltarea naturală și ludică atunci când îi îndulcim urechile pentru a-i da fiori și exagerăm complimentele pentru a mări romantismul. Mă refer la credința irațională că partenerul nostru este atât de special și unic, încât dragostea obișnuită nu este suficientă pentru a satisface condiția sa extraordinară.  
             Mic ghid ca să nu-ți idealizezi partenerul și ca iubirea să revină cu picioarele pe pământ
1 .       Pe cine iubești: pe partenerul real sau pe cel imaginar?Mulți oameni care se hotăresc  să vadă persoana pe care o iubesc așa cum este, fără părtinire sau machiaj, descoperă că omul pe care „nu l-a idealizat” este mai bun și oferă mai multe satisfacții decât personajul „inventat”.De multe ori nu comunicăm de ajuns și, deși trăim sub același acoperiș, nu ne regăsim în intimitate: dacă nu-ți cunoști partenerul, probabil că nici el nu te cunoaște.2 .       Identifică distorsiunile prin care idealizeziIdentifică orbirea emoțională, exagerarea binelui și minimalizarea celor rele și atunci când afli care sunt aceastea, elimină-le. 3 .       De ce îți dorești un superpartener?Ești unul dintre acei oameni care visează să aibe ca partener un supermodel sau vreun Adonis? Răspunde-ți cu sinceritate: De ce să  vrei o astfel de persoană? Va trebui să ți la distanță o mulțime de admiratori și admiratoare! În plus, după câteva luni împreună, aspectul fizic, dacă asta e tot ce există, tinde să-și piardă efectul inițial, apare acomodarea hedonică. Totul intră în normal, devine urât. De ce? Pentru că nu te îndrăgostești de faimă, de statut, de un trup sau de portofel: te îndrăgostești de persoana respecivă, de ceea ce este ea, de personalitatea sa, de umorul, privirea și zâmbetul ei, de felul cum își iubește familia, de sensibilitatea și ideile sale. Superpartenerii nu există, așa că nici nu-i inventa, nici nu-i cere. 4 .       Nu aduce omagii nimănuiA le dărui dragoste altora pare a fi ceva plăcut în sine; cu toate acestea, totul sugerează că, atunci când suntem într-o relație, acest „altruism emoțional” are nevoie de un feedback ca să funcționeze bine. Mintea noastră caută reciprocitate în persoana iubită. În procesul de idealizare a partenerului, acest schimb, care este bilanțul esențial al democrației sentimentale, se întrerupe sau slăbește, pentru că-l vedem pe celălalt ca pe o ființă superioară. Dacă îi aduci omagii persoanei iubite vei ajunge la supunere și ascultate oarbă.5 .       Să te iubească pentru ceea ce eștiFanteziile că ai fi Zeus sau Afrodita au farmecul lor; cu toate acestea, unii se atașează de personaj și, așa cum se întâmplă cu cu cei care încearcă anumite droguri, încep să le placă. A te simți idealizat sau idealizată crează depedență în oamenii nesiguri. Îți spune că nu mai există amanți ca tine, și tu o crezi; că ești cea mai frumoasă persoană de pe planetă, și tu o crezi; că nimeni nu are inteligența ta, și te simți Einstein. După câțiva ani, în afară de faptul că ți-ai pirdut identitatea, vei fi un amalgam de minciuni.6 .       Dragostea pământească este mult mai distractivăHarul iubirii omenești nu rezidă din sfințenia sa, ci în umanitatea imperfectă care ne definește. Mai bine o iubire pământească cu cineva făcut din carne și oase, fără prea multe momente celeste; mai bine o iubire frumos viciată și cât mai realistă și umană posibil.
Dacă nu te mulțumește o dragoste normală, ai o problemă, pentru că aceasta este singura care există.


11. Nu-ți idealiza iubitul - Sep 1, 2018 10:40:00 AM

           Premisa este în mod clar narcisistă: „cine se aseamănă se adună”. Am cunoscut oameni care, în momentul în care își prezintă partenerul, încep să-i fluture CV-ul, ca și cum ar dori să-l scoată la vânzare. Să te lauzi cu persoana iubită înseamnă să o transformi într-un obiect al dorințelor tale, o realizare „personală” sau un triumf. Unii își poartă partenerii ca pe niște medalii, alături de alte obiecte de valoare.                 Nu spun că trebuie să fim insensibili la atributele persoanei pe care o iubim, dar admirația este un lucru, iar idolatria bazată pe profit este altul. Atunci când stima de sine depinde de valoarea partenerului tău, planează asupra ta o sabie cu două tăișuri. Nu vei putea să te ocupi tu însuți de creșterea personală ( vei trăi conectat la un ego străin) și, mai devreme sau mai târziu, vei sfârși prin a exagera câteva dintre virtuțile sale ca să se reflecte în propria ta acceptare. Repet: dacă ceea ce dorești este să lauzi calitățile partenerului tău pentru a le mări pe ale tale, te vei osteni la nesfârșit să menții „buna imagine” a acestuia și îți vei pierde punctul tău intern de referință.Moduri prin care ne idolatrizăm iubitul în scopul de a deturna realitatea în favoarea „iubirii”                Mulți oameni doresc să-l scoată pe cel iubit din realitate și să-i confere un caracter astral: omniprezența (acum că umple ființa noastră), omnipotența ( de vreme ce le poate pe toate) și omnisciența( pentru că este o sursă de înțelepciune profundă). Mă întreb: Ce anume te determină să-ți dorești un partener cu superputeri? Nu ești prea mare ca să te joci cu super-eroi?                Aceasta este principala problemă în idealizarea iubirii: te impiedici de realitate și descoperi că partenerul tău transpiră, miroase, devine deprimat, frustrat, egoist uneori, se înfurie, plânge și așa mai departe. Dragoste oarbă sau a ignora ce este rău                O mulțime de oameni iubesc numai partea care le convine la partenerul lor sau cea care îi afectează mai puțin: ”Soțul meu este infidel? Partea asta nu mă interesează.” „Ea consumă alcool? Nu știu ce vrei să spui.” Sau: „Partenerul meu joacă banii în cazinouri? Nu cred că este adevărat”. Acestea sunt tactici de supraviețuire pentru a face față unei relații care ne depășește. Când planează pericolul, unii fac ca struțul: bagă capul într-o gaură, crezând că micșorează pericolul în acest mod. Un gest infantil: doar copii își acoperă ochii cu mâinile și cred că: „Dacă nu văd, nu există”.                 Există o anumită imaturitate și iresponsabilitate în decizia de a nu ține cont de comportamentele negative ale partenerului.                 Între optimismul euforic al îndrăgostiri și scepticismul inteligent al iubirii mature, ți-l recomandat pe acesta din urmă, dacă nu există fluturași sau lilieci în stomac.
Te concentrezi asupra celor bune și le exagerezi                Evidențiezi  performanțele în defavoarea nereușitelor, deși acestea din urmă sunt numeroase și mult mai grave. Dacă partenerul tău îți repetă obsesiv că ești cel mai frumos, unic, special, strălucitor, sexi, original, creativ etc, etc, bucură-te de aceasta, dar nu o lua ca literă de lege și nu crede tot ceea ce zice.„ Nu este vorba că dragostea se înșeală uneori, ci că este o înșelare; ne îndrăgostim atunci când asupra unei persoane imaginația noastră proiectează perfecțiuni inexistente” Ortega y GassetTu cât de mult proiectezi? Ești conștient de aceasta?            
Minimalizarea problemelor sau „Nu e chiar așa de rău”                Există oameni care trăiesc ascunzând mizeria sub covor, până când într-o zi acesta dă pe din afară. Aici problemele nu sunt ignorate; ele sunt reduse sau interpretate cu bunăvoință, când de fapt nu este cazul.                 Îmi amintesc de o femeie căsătorită cu un bărbat alcoolic și extrem de violent. Când era atacată de către soțul ei, își acopera fața cu mâinile și repeta cu voce tare: „ Dumnezeu nu bate cu parul, bate cu palma”. Credința ei era că Dumnezeu ne dă o mulțime de dificultăți ca să creștem și să învățăm, dar că nu intenționează niciodată să ne facă rău. „Ceva trebuie să învăț din povestea asta; ceva trebuie să-mi comunice viața”- spunea ea. I-am răspuns că probabil viața, natura, Dumneazeu sau cosmosul, îi sugerau să fugă cât mai departe posibil și să-l denunțe pe agresor. Ea considera că soțul ei era un instrument care îi permitea să se purifice. Nu doar îl idealiza, îl  santifica!
Te prefaci că ești prietenul celui care te-a rănit                Aici strategia este să ștergi cu buretele și să o iei de la capăt. Cheia este să-i oferi partenerului statutul de „ prietenă” sau „prieten”, pentru a-i salva maiestruozitatea: „Nu este un soț bun, dar este un prieten excelent”. Sau: „Ca soție este un dezastru, dar ca prietenă este excepțională”. Poate cineva care ani de zile ți-a făcut viața amară să se transforme brusc și fără resentimente într-unul dintre cei mai buni prieteni? Prietenii sunt respectați și admirați, sunt iubiți și li se acordă încredere, iar acest lucru are nevoie de o întreagă istorie să existe în spate. Nu putem schimba statutul emoțional al unei relații ca prin magie și nu putem ignora trecutul. Să ierți nu înseamnă să suferi de amnezie, ci să-ți amintești fără durere, iar acest lucru se realizează printr-un efort interior susținut, nu printr-un ordin.                 A fi „prieten” cu cineva pe care îl iubești și nu te iubește nu este altceva decât o „stupiditate sentimentală”, care fără îndoială te va răni. Nu-ți supraestima puterile.


12. Iubirea hărțuitoare - Aug 18, 2018 11:50:00 AM
 Căteva  dintre caracteristicile acestui tip sunt: dorința de a fi mereu în centrul atenției, emotivitate excesivă, comportament seducător, grijă exagerată pentru aspectul fizic, atitudine dramatică și uluitoare, tendința de a vedea intimitatea acolo unde nu există și de a fi foarte înflăcărați sau înflăcărate în relațiile interpersonale (în special atunci când intră în joc și iubirea). Persoanele care manifestă acest tip de iubire se angajează în cicluri amoroase aflate sub auspicii rele. La început, relațiile emoționale sunt cuprinse de o pasiune frenetică și scăpată de sub control, pasiune care intră repede în cădere liberă, pentru ca în final să încheie relațiile într-o manieră drastică și tumultoasă. Iubirea isterică nu numai că se face simțită, dar devine și o povară greu de îndurat pentru că, cerând necontenit atenție, relația devine epuizantă. Cum îți poate fi bine cu cineva care nu este niciodată satisfăcut emoțional?
Latura neplăcută a seducției și romantismuluiDorința impulsionează iubirea, iar romantismul o echilibrează. Cu aceasta suntem de acord. Însă atunci când tacticile de seducție încep să pară scoase din filmul „Atracție fatală”, expresia sentimentului începe să se coloreze în tonuri țipătoare de fucsia și iubirea devine greu de digerat. Latura neplăcută a seducției este hărțuirea, iar latura respingătoare a romantismului este dulcegăria. Persoanele histrionoce oscilează între două scheme de gândire complet opuse: „Sunt un nimeni” – atunci când lumea nu le acordă atenție sau când le dezabrobă comportamentul – și ”Sunt o ființă excepțională și specială care îi cucerește pe toți” – atunci când ceilalți răspund cu interes încercărilor de a atrage atenția. Consecințele acestei gândiri dihotomice ( în alb și negru) sunt dezastruase, pentru că, dacă securitatea mea emoțională va depinde de cât de „captivată” și „extaziată” îmi păstrez perechea, nu voi avea parte de niciun moment de liniște.Histrionicii pot avea una dintre aceste trei atitudini distructive pentru iubire: „Viața ta trebuie să graviteze în jurul meu”Din punctul lor de vedere, iubirea adevărată presupune să te simți incomplet și lipsit de sprijin atunci când partenerul nu este prezent.„Iubirea este sentiment pur”Deși tind să fie joviali și simpatici, problemele apar din cauza lipsei lor de control asupra propriilor emoții. Certurile cu partenerul și accesele de furie sunt frecvente, fiind cauzate de o toleranță extrem de scăzută la frustrare: „Dacă lucrurile stau altfel decât mi-ar plăcea mie, mă înfurii”. Așa cum spune Walter Riso: iubirea nu trebuie doar simțită, ci și gândită, ceea ce persoanele histrionice evită să facă. „Iubirea ta nu mi- e de-ajuns”Asemenea sindromului „sacul fără fund” : orice ai face, el sau ea își va dori întotdeauna mai mult și mai bine. Ceea ce ghidează relația nu este bucuria de a fi cu celălalt, ci o profundă insatisfacție afectivă. Idealizarea și nevoia de a se ști iubit sunt atât de mari, încât niciodată nu vei putea ajunge la nivelul cerut. Dintre o relație pasională care te sufocă și una care te eliberează, chiar dacă pasiunea nu va fi ca ruptă din filme, numai unii vor prefera a doua opțiune. Însă, pentru mulți alții sunt mai importante tahicardia, așa că vor alege senzaționalul înainte de toate: îndrăgostire, mai degrabă decât iubire.De ce ne împotmolim într-o relație histrionică?Să nu uităm aceste persoane, asemenea sirenelor, sunt „specialiste” în a-i momi pe ceilalți și a-i arunca cu capul înainte în jocul captivant al cochetăriei și flirtului. Dacă manifești vreuna dintre următoarele vulnerabilități, te-ai putea transforma într-o pradă ușoară a acestor cuceritori:„Am nevoie de partener light, care să nu-mi complice viața”Persoanelor care funcționează în schema superficialității/frivolității, și nu vor să-și complice viața, trivialitatea persoanelor histrionice li se va potrivi ca o mănușă. Norma: minte puțină, inimă mare. Există perechi pentru care punctul de simbioză maximă îl reprezintă înghețata de la filmul de seară. Și ce? Problema ar putea apărea numai atunci când unul respiră aerul tare al înălțimilor spiritului și celălalt se află pe la genuchiul broaștei. Dar sunt destui cei care doresc să-și transforme partenerul histrionic într-un Einstein îndrăgostit, iar aici lucrurile se complică, pentru că plopii nu prea dau pere.„Am nevoie de cineva care să fie mai extrovertit decât mine”Această relație este pusă în mișcare de schema compensației. Să te unești cu cineva care să compenseze incompetența ta socială. Mai bine ocupăte de rezolvarea acestei probleme decât să o disimulezi cu ajutorul calităților partenerului. „Am nevoie să fiu recunoscut și apreciat”Dacă te afli în căutarea unei persoane care să-ți ridice stima de sine află că personalitățile histrionice sunt experte în a acorda complimente și confirmări. Împreunarea dintre un histrionic și o persoană cu stimă de sine scăzută se face în baza unui schimb implicit, în care fiecare primește ce are nevoie de la celălalt. O complicitate afectivă foarte echilibrată. Acordul va fi pecetluit cu dublu sigiliu. Se stabilește astfel un acord plin de lingușiri și ridicări în slăvi, în care presupusa dragoste devine din ce în ce mai pompoasă. În realitate, stima de sine va fi mai degrabă mimată în fața acestor avalanșe de reconfirmări, preserate cu câteva minciuni „nevinovate” pline de afecțiune. Strategii de supraviețuire afectivăSă te lași copleșit de sentimentele celuilalt fără a opune rezistență:Presupune să fi într-o condiție fizică bună și să nu fi claustrofob, adică:·         Să ai răbdare atunci când partenerul tău histrionic are accese de furie ·         Să-ți exprimi permanent sentimentele·         Să fi atent la detalii, atât din punct de vedere verbal cât și material·         Să nu uiți niciodată vreo aniversare sau altă dată importantă·         Să-i lauzi constant farmecul și calitățile·         Să nu încerci niciodată să-ți asumi o postură intelectuală sau prea profundă·         Să-i lași să iasă în evidență oricând își doresc·         Să le împărtășești emotivitatea·         Să nu le condamni crizele de isterie·         Să nu spui „nu”Ți-ai putea ceda spațiul vital pentru a-l lăsa pe celălalt să te zdrobească, fie și cu tandrețe? Să impui limite iubirii hărțuitoare și să-ți aperi autonomia personalăExistă un singur „dar”: atunci când unei persoane histrionice i se refuză afecțiunea, reacția ei va fi aproape întotdeauna violentă și poate fi însoțită nu numai de accese de furie, ci și de gesturi sau încercări de suicid . ·         Să nu cedezi niciunui tip de manipulări, indiferent de circumstanțe·         Să marchezi în mod clar teritoriul și spațiul personal și să nu lași ca partenerul să le încalce·         Să-ți cenzurezi partenerul când încearcă să atragă atenția în public·         Să ai activități personale, fără compania celuilalt·         Să critici superficialitatea, acolo unde există·         Să echilibrezi emoționalul prin raționalEști în stare să alegi această strategie și să-ți asumi consecințele?


„Iubiri toxice” Walter Riso




13. Nu întotdeauna un cui îl scoate pe altul: uneori, amândouă rămân înăuntru - Aug 12, 2018 6:12:00 AM

Nu mă refer la persoanele care au murit (acesta este alt tip de durere), ci la fostul partener care se mișcă și respiră, chiar dacă departe de tine. Cum să îngropi de vie o persoană pe care încă o mai iubești? În iubirile înrădăcinate, mintea este cea care trebuie să-l „ îngroape emoțional” pe fostul partener, și nu pompele funebre.Lupți împotriva amintirilor, încerci să le distragi, te duci la psiholog, la ghicitoare, la vrăjitoare, dar imaginile cu fostul partener, încă, te înconjoară. Ai impresia că s-a rupt ceva din tine, îți lipsește ceva, dar, aidoma fenomenului medical  „membrul fantomă”, creierul tău procesează persoana care lipsește ca și cum l-ai avea încă lângă tine. De ce ne grăbim să începem o nouă relație?Bunul simț ne spune: „Cel mai bun remediu pentru o dragoste veche este să deschizi ușa unei noi iubiri”. Problema este că, dacă prima dragoste încă trăiește și navighează prin memoria noastră conștientă sau inconștientă, achiziția recentă n-o va afecta în niciun fel, pentru că nu va avea unde sau cum să crească. Există trei motive pentru care ne grăbim să înlocuim o iubire care încă ne bântuie: 1.       Necesitatea de a fi iubitO tânără mi-a spus plină de durere: „Ce să fac? Sunt șase luni de când nu am niciun partener”. Ce să fac? Păi nimic, să trăiască oricum, să se bucure de viață. Cine a spus că dragostea este singura formă de autorealizare? Neliniștea de a avea pe cineva împinge milioane de oameni să se lipească de „primul venit”, fără a avea alt motiv decât să-și calmeze anxietatea. Tagore spunea că dragostea este ca un fluture: dacă o urmărești cu disperare, se îndepărtează, dar dacă stai nemișcat, se așează pe tine. Nu se poate să ieși în căutarea unui partener ca și cum te-ai duce să cumperi un produs de la magazin, și nici nu te poți îndrăgosti la comandă. Dar poți să te pregătești pentru iubire: să te organizezi în interior, să te înseninezi și să-și lași inima întredeschisă. 2.       Toleranța scăzută la durerea emoționalăUnii nu pot suporta durerea pentru că nu sunt capabili din punct de vedere chimic, iar alții pur și simplu sunt răsfățați și cad în deznădejde la primul indiciu de disconfort. Unii oameni suportă cu stoicism ,ca niște războinici, atacurile vieții, dar când vine vorba de dragoste și de durerile sale, devin deosebit de fragili și sclifosiți. Susceptibilitatea aici nu se referă la nevoia de a fi iubit, ci la intoleranța la durearea emoțională. În primul caz, ei caută o „nouă dragoste”, care să calmeze apetitul; în al doilea caz, o „iubire analgezică”. 3.       RăzbunareaO ajustare emoțională a legii talionului: „ochi pentru ochi”: „ Vreau să suferi cât am suferit      ( sau sufăr ) și eu. Pură imaturitate. În dragoste, trebuie să ști să pierzi și nu să te angajezi în lupte de răzbunare și de ispășire depășite moral. Modus operandi este după cum urmează: te grăbești să te implici într-o relație nouă, astfel încât el sau ea, crezi tu, va muri de furie sau gelozie. Dorești să-i dai o lecție și să-i arăți că nu este de neînlocuit. Analizează cu calm, te rog: Chiar crezi că această strategie îi va schimba sentimentele față de tine? Ce te face să crezi că încă mai are sentimente pentru tine?  Ține minte această idee: dacă fostul tău consideră că faci parte din trecut, el sau ea nu trebuie să facă parte din prezentul tău.  De fiecare dată când încerci să-i atragi atenția fostei/ului, îl implici din nou în viața ta și îți rănești respectul de sine. Vechiul cui pătrunde astfel și mai adânc. „Te-am părăsit. Acum ce să fac ca să te uit?”Scopul de „a-l uita pe partener ”, ca și cum n-ar fi existat niciodată nu este doar un lucru irațional, ci și naiv, dacă nu cumva hotărești să-ți dai cu un ciocan în cap și să-ți creezi leziuni cerebrale, ceea ce nu este recomandat. Realitatea este alta: a accepta pierderea într-un mod salutar nu implică să ai amnezie în ceea ce-l privește pe fostul tău partener, ci să-ți aduci aminte de el fără durere sau cu o durere luminoasă și suportabilă. Stategia lui TarzanNu renunți la vechea relație până când nu ai început una nouă. Este o versiune mai avantajoasă și anticipată a metodei. „un cui scoate pe celălalt”: nu slobozești o liană până când nu ai pris-o bine pe următoarea. Înlocuiești cuiul înainte să se înrădăcineze. Strategia Lui Tarzan este crudă: într-o zi oarecare, fără niciun avertisment, îți dai seama că partenerul tău are pe altcineva și nu ai timp să mai faci ceva. Îți vine „avizul morții” și nu mai rămâne nici cenușa. Surpriza este de proporții: „Totul s-a petrecut atât de repede...Nu am avut niciodată niciun indiciu că relația noastră funcționează prost, nu mi-a spus nimic...” Întrebările sunt numeroase și izbitoare: „Când, unde și cum s-a întâmplat acest lucru? De ce mie?” Și nimeni nu poate să-ți răspundă: partenerul te părăsește. Dacă trecutul persoanei pe care o iubești te face să bănuiești că folosește această strategie, mergi mai departe. Cum? Pleacă tu primul și nu-ți lăsa partenerul să te folosească!Este posibil să iubești doi oameni în același timp?Da! În ciuda protestelor venite din partea apărătorilor monogamiei și ai exclusivității emoționale, mulți oameni deschid filiale și bifurcă sentimentul iubirii. Să iubești doi oameni în același timp: două cuie simultane și în paralel. O bucurie dublă sau dublă durere? Pe termen scurt: euforie și fascinație; pe termen nediu și lung, disconfort și primejdie.  Soluții? Le aștept de la dumneavoastră!Cum să scoți cuiul  și să alini durerea vechii iubiri?1.       Dacă ai o dragoste înrădăcinată, nu te grăbi, dă-ți timp2.       Treci peste toate etapele durerii ( voi scrie cât de curând un articol despre cele patru etape ale doliului)3.       Păstrează-ți curățenia interioară. Sub greutatea unei iubiri sinuase care refuză să dispară, lumina ochilor este tristă și opacă ca și cum ai suferi de o boală virală. Dar atunci când antivirusul începe să lucreze, privirea devine mult mai plină de viață.4.       Încearcă să nu compari lucrurile vechi cu cele noi5.       Nu uita: Revanșa te va ancora în trecut
Dacă vei avea o iubire împărțită între mai multe persoane, vei trăi o nemulțumire permanentă: atunci când ești cu una dintre ele, îți va lipsi ce are cealaltă; și vei continua așa, din lipsă în lipsă, încercând să iubești un puzzle în care piesele nu se potrivesc.


Articol inspirat după „ Cum să nu mori din dragoste” de Walter Riso

14. Nu vă lăsați torturați de propriile decizii - Aug 4, 2018 7:58:00 AM

Luăm sute de decizii în fiecare zi. Unele sunt minore- ce să pregătim la cină, ce pantofi să încălțăm. Altele sunt majore- dacă să facem un copil, să ne schimbăm cariera, să ne căsătorim, să divorțăm. Ori de câte ori există opțiuni, există și posibilitatea unui eșec. În cazul perfecționiștilor, din cauza gândirii absolutiste, poate fi paralizant să aleagă între două opțiuni cu valoare egală-bună sau rea- pentru că niciuna nu este mai bună decât cealaltă. Necesitatea unei alegeri poate cauza extrem de multă anxietate. Deciziile nesemnificative pot provoca, uneori, mai multă anxietate decât cele importante, pentru că sunt atât de numeroase.Nesiguranța înnăscută a perfecționiștilor înrăutățește situația, pentru că produce  îndoiala de sine și dubiile care îngreunează și mai mult luarea deciziilor.  Internetul ne îngreunează și mai mult luarea deciziilor, pentru că ne oferă un potențial de documentare infinit. Indiferent cât de mult citești despre ceva pe internet – fie că este vorba de o procedură medicală sau de cele mai bune pneuri de iarnă-, întotdeauna apare câte o informație nouă. A lua decizii este dificil pentru toată lumea. Dar este și mai chinuitor pentru perfecționiști. Pretențioșii , cei care caută și aleg ce este mai bun, cheltuiesc mult timp și energie în timpul căutării și mai grav, după ce fac o alegere, sunt preocupați de opțiunile pe care nu au avut timp să le considere. În schimb nepretențioșii  sunt cei care se decid asupra unui lucru satisfăcător și nu sunt preocupați de posibilitatea existenței unui lucru mai bun. Ei au criterii și standarde, cautând până ce găsesc ceva ce îndeplinește acele criterii și, în acest punct, se opresc. Faptul că sunteți pretențioși vă poate face nefericiți, mai ales într-o lume care vă oferă un număr copleșitor de opțiuni. Statistic, în comparație cu nepretențioșii, pretențioșilor le ia mai mult timp să ia o decizie, petrec mai mult timp gândindu-se la variantele ipotetice, sunt mai puțin mulțumiți de propriile decizii și sunt mai înclinați spre a-și regreta deciziile. Pe cale de consecință sunt mai nemulțumiți de propria viață, nefericiți, pesimiști, deprimați și anxioși. Pentru că sunt ilogice, distorsiunile cognitive vă pot altera capacitatea de a avea o gândire clară asupra unui set de opțiuni și de a o alege pe cea mai bună. Iată câteva dintre ele:Distorsiune: SuprageneralizareaExemplu: Vă spuneți că niciodată nu luați decizii bune și că întotdeauna vă regretați alegerile.Spuneți-vă: „Mă îndoiesc că fiecare decizie pe care o iau este greșită. Cu toții luam decizii pe care le regretăm și facem alegeri greșite, din când în când, dar majoritatea deciziilor mele sunt bune.”Distorsiune: Filtrul mentalExemplu: Înainte să vă hotărâți să vă schimbați locul de muncă, acordați atenție doar aspectelor negative ale acualului loc de muncă și doar aspectelor pozitive ale viitorului loc de muncă. Filtrul mental vă împiedică să observați ambele joburi cu aspecte plăcute și neplăcuteSpuneți-vă: „Este foarte puțin probabil ca noul job să fie perfect. Voi lua o decizie după ce voi face o listă cu avantajele și dezavantajele ambelor joburi.”Distorsiune: A trage concluzii pripiteExemplu: O prietenă vă spune că îi place aparatul de fotografiat  pe care tocmai și l-a cumpărat, așa că și dumneavoastră vă cumpărați unul la fel, fără să vă gândiți dacă vi se potrivește sau nu.Spuneți-vă: „Ceea ce este potrivit pentru alții nu este neapărat potrivit pentru mine, s-ar putea ca nevoile și așteptările noastre să difere.”Distorsiune: MinimalizareaExemplu: Atunci când luați o decizie, vă bazați foarte mult pe opiniile celorlalți și vă ignorați propriile instincteSpuneți-vă: „Nimeni nu îmi poate reprezenta mai bine interesele mele decât eu însumi. Poate că ceilalți nu înțeleg pe deplin importanța deciziei pe care trebuie să o iau. Sau sfatul lor poate fi influențat de sentimente de gelozie, competiție sau sentimentele lor personale. Trebuie să-mi ascult intuiția.”Distorsiune: Nevoia de a fi aprobatăExemplu: Atunci când luați masa împreună cu o prietenă care declară că are o  alimentație sănătoasă, comandați o salată, deși aveți poftă de o fripturăSpuneți-vă: „Asta este o prostie. Ar trebui să mănânc ce vreau. La prânz am mâncat doar un iaurt degresat și mi-e o foame de lup. Cine știe, poate prietena mea a mâncat o porție uriașă la prânz și încă nu-i este foame. Sau poate că mănâncă sănătos doar atunci când se află în compania mea. Poate că, dacă voi comanda o friptură, va fi ușurată și își va comanda și ea una.”Pe scurt alegerile pe care le faceți ar trebui să depindă de nevoile dumneavoastră și nu de comparația cu alții sau în funcție de „ce dă bine în societate”. Luarea deciziilor se rezumă la a vă asculta intuiția. Căteodată, după ce ați considerat toate datele disponibile, încă nu știți cum să procedați. În acest caz, încercați să vă calmați gândurile. Amânați decizia încă o zi. Faceți un duș fierbite. Încercați să eliminați toate distragerile de afară, astfel încât să vă ascultați intuiția. De obicei, știți ce aveți de făcut, chiar dacă nu sunteți conștient de asta.
Durerea provocată de regretRegretul deciziilor din trecut ne poate urmări. Dar să nu uităm că ele au fost cele mai bune decizii pe care le-ați fi putut lua bazându-vă pe cunoștiințele, maturitatea, resursele, sprijinul dumneavoastră și alți factori în acele momente. Problema cu regretul este că revedem vechile decizii și le privim din perpectiva omului cu o experiență de viață mai lungă și mai bogată. Ar fi util să iertăm și să empatizăm cu sinele nostru din trecut. Cunosc o doamnă de șaptezeci și ceva de ani care încă regretă decizia de a se căsători la șaptesprezece ani. În retrospectivă, își dă seama că băiatul cu care s-a căsătorit nu era potrivit pentru ea. Se căsătorise cu el doar pentru a evada din mediul de acasă, de a scăpa de un tată abuziv. Privind în urmă cu înțelepciunea unei femei de șaptezeci de ani, își dă seama că avusese și alte opțiuni- dar singura opțiune pe care o văzuse la vârsta de șaptesprăzece ani era aceea de a se mărita cu primul bărbat care îi va ieși în cale.
A vă judeca trecutul nu vă ajută la nimic. Regretând, nu veți ajunge nicăieri. În loc de aceasta, încercați să vă aduceți aminte de deciziile din trecut cu empatie și compasiune.

15. A te căsători cu amantul este ca și cum ai pune sare în desert - Apr 15, 2018 7:47:00 AM

Deși sunt  în tabăra celor care aduc argumente pentru a rămâne fidel în relație, la un seminar pe tema infidelității, m-am trezit în câteva rânduri că le dădeam argumente solide celor din cealaltă tabără.
Seara încercând să-i relatez partenerului meu de viață această dilemă, am reușit să mă debusolez total. M-a salvat lecturarea unei lucrări a psihologului Walter Riso. Voi încerca cu cuvintele mele să fac un rezumat al argumentelor profesorului argentinian .Statisticile sunt copleșitoare, aproximativ cinzeci la sută dintre oameni au o relație ascunsă și își înșală partenerul. De mici copii, ne arătam extrem de atrași de tot ceea ce ne este interzis.Chiar dacă nu sunt de acord cu acest fel de relații, trebuie să recunosc faptul că multe dintre ele, ajung așa cum spune profesorul argentinian Walter Riso, să se transforme într-un Disney World personalizat, în care cei implicați sunt mai aproape de manie decât de o viață normală. Amanții își crează propriul lor microcosmos și reguli de supraviețuire. Câteva întâlniri clandestine în această conspirație amoroasă, te face să treci de la realitatea în alb și negru la una în culori. De aici și refuzul de a ieși din legătura amoroasă, indiferent din ce direcție ar veni presiunile împotriva ei: nimeni nu vrea să piardă farmecul unei astfel de iubiri.Ce te faci când, uneori, cei implicați, nemulțumiți fiind doar cu acel „aici și acum”, încearcă să legalizeze aventura, să iasă la lumină și să se arate în lume cu demnitate? „să trăim fericiți până la adânci bătrâneți, cu ai mei, cu ai tăi și, cine știe, cu ai noștri”.Tot statisticile ne spun că doar puține relații funcționează între amanții care se căsătoresc sau se mută împreună. Este foarte dificil să „reglementezi” dragostea pasională și să nu se schimbe nimic. „Nu vreau să renunț la această fericire” Aici este o contradicție: nu vrei să renunți la fericirea de a avea un amant, dar în același timp vrei să o denaturezi, să o scoți din microclimatul ei și să o duci acasă. Te întreb: cum îți dai seama dacă decizia ta nu  este influențată în principal de atașamentul față de plăcere? Cunoașterea celuilalt se rezumă la nebunia unei iubiri de laborator, ferită de microbii lumii exterioare? „Vreau mai mult, am nevoie de mai mult” Personal consider că efectul unei ședințe SPA resimțită într-o relație interzisă (raporturi sexuale, masaje, mângâieli, cuvinte frumoase, reducerea stresului, blocajul frământărilor curente pentru câteva ore) crează o dependență profundă. Și ca orice dependență are un mecanism psihic clasic de răspuns. Într-o căsnicie de rutină, prezența unui înlocuitor sau a unui supliment emoțional (sau sexual după caz), se transformă într-o motivație de bază. Ca în orice adicție (drog, tutun, alcool), nivelul de toleranță al organismului la substanță (în cazul nostru la amant) crește și avem nevoie de o cantitate mai mare, pentru a menține senzația la un nivel care să aducă satisfacții. Amanți până când altcineva ne va despărți. Amanții care se mută împreună dau dovadă de o naivitate și un egocentrism incredibil: au pretenția că și ceilalți trebuie să fie la fel de extaziați ca și ei. În ziua în care decid să înlocuiască partenerul cu amantul, devin și cinici „nu este problema mea cum va supraviețui, va vedea ea/el ce va face”. Dar ce faci când la mijloc sunt prinși niște copii. Un posibil scenariu: „ mama/tata se duce să trăiască cu un alt bărbat/femeie pentru că-l/o iubește foarte mult. Voi veți locui cu mine și veți avea un tată/mamă  nou/nouă. Îl veți vedea pe celălalt părinte ori de câte ori veți dori. Nu e fantastic?” Dacă copiii se îndoiesc de acest viitor luminos, mai adaugi „partea bună a lucrurilor va fi că veți avea doi tați/două mame și două case. Din păcate pentru copil, nici casa nici un nou părinte nu se aproprie de normalitate ci mai degrabă de traumă. De obicei în astfel da cazuri, totul își pierde bunul mers și explodează, pur și simplu, pentru că nu s-a inventat metoda prin care să înlocuiești partenerul cu amantul și totul să rămână neschimbat ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Persoanele rănite de această decizie, dezvoltă  resentimente, ei vor protesta, vor intra în depresie sau în cel mai bun caz își vor pune avocații la lucru.Considerente de care să ți cont în caz că dorești să te muți cu amantul, cine știe, poate că faci parte din acel mic procent de oameni care reușesc.1.Costurile sociale și pierderile emoționale. Poți da un răspuns la întrebarea „dacă ești pregătit să faci față atacurilor orchestrate de bunele maniere și morala inevitabilă?”. Există riscuri ca din punct de vedere social, relația ta să nu fie privită cu ochi buni și să fi sancționat. Poate apare cenzura din partea familiei tale. Mă repet, bucuria ta poate fi o pacoste pentru cei care își doresc să eșuezi. Există două tipuri de oameni: cei care, dintr-un sentiment de vinovăție sau de frica a ceea ce spun oamenii-renunță, și cei care se călesc în fața criticilor și merg mai departe. Tu din ce tabără ești?2.Declinul în pasiune. Aici lucrurile se complică. O ședință SPA nu se compară cu o relație la vedere. Stresul susținut clatină majoritatea marilor iubiri și libidoul în exces. De ce sunt atât de sigură de această afirmație? Pentru că vei intra în malaxorul vieții de zi cu zi cu un partener cu care ai un istoric plin de plăceri și cam atât. Perechile stabile, învață împreună cum să facă față unei realități care nu este atât de plăcută. În schimb, amanții nu „supraviețuiesc”, ei savurează! Dragostea reprezintă o condiție necesară într-o relație stabilă, dar nu este suficientă pentru ca o relație de cuplu să funcționeze perfect. Va trebui să aduci nirvana acasă și să o păstrezi. Cât despre fanteziile sexuale? Vor continua, în cazul în care copiii și oboseala o permit. Nu va fi la fel, dar cui îi pasă, acum sunteți împreună! 3.Ai tăi, ai mei și cei care vor veni. Aici lucrurile se complică atât de mult încât prefer doar să menționez problema. Rămâne să discutăm altă dată pe acest subiect. Schopenhauer spunea„ În emisfera noastră monografică, căsătoria este pierderea a jumătate de drepturi și duplicarea îndatoririlor”. Nu strică să faci un calcul.Walter Riso ne oferă șase  întrebări care te pot ghida înainte de a lua o decizie·         Cu sau fără amant? Experiența arată că, dacă nu rezolvi în primul rând problemele cu actualul partener, scenariul tău de viață te va împinge spre aceleași probleme cu viitorul partener·         Există riscul să rămâi și fără amant și fără partener? 50%-50%. Mutându-te repede la amant nu vei putea gestiona nici coabitarea, nici despărțirea. ·         Îl cunoști pe amantul tău suficient de bine încât să-ți dai seama dacă sunteți capabili sau nu pentru o viață de cuplu?Dacă nu ai decât povești frumoase de la hotel sau ședințe SPA, nu ai nimic.·         Este dragoste ceea ce simți sau ai fost victima unui taifun care te învârte în aer fără să ai control asupra comportamentului tău? Înainte de a pune sare în prăjitură, înainte de a ateriza pe pământ, încearcă să fi realist.·         Se poate construi ceva pozitiv acolo unde s-a provocat atâta durere celorlalți? Dragostea nu justifică totul. Potrivit celor care susțin acest punct de vedere, dragostea slăbește dacă este nevoie de minciună. Nu știu dacă este adevărat, dar merită analizat.·         Preferata mea: Te poți baza pe loialitatea celui care ți-a fost amant, iar acum face parte din viața ta? No comment ! Aștept opiniile voastre!

16. Lupta cu propriile complexe - Mar 10, 2018 7:18:00 PM


E normal să te îndoiești de tine și să nu fi întru totul satisfăcut(ă) de ansamblul caracteristicilor tale. Dar complexul depășește cu mult stadiul insatisfacției ocazionale. El este focalizarea dureroasă și obsedantă, constantă sau foarte frecventă, a asamblului gândurilor noastre asupra unei părți a corpului, considerată dizgrațioasă, sau a unei dimensiuni a personalității noastre, considerată insuficientă sau inadecvată, și care va perturba binele nostru moral și comportamentul social. De pe urma acestui fapt suferă toată stima de sine, dar starea de rău se concentrează asupra complexului. Putem fi complexați de oriceExistă complexe de „prea mult(ă)” ( grăsime, păr), de „nu îndeajuns de mult(ă)” (celulită, înălțime, mușchi), de „nu e cum ar trebui” etc. Ne putem focaliza deopotrivă pe defectele presupuse ale caracteristicilor noastre psihice: lipsa de cultură, de inteligență, de vivacitate de spirit etc. Te poți complexa când admiri pe cineva și-ți lași libere gândurile negative despre tine însuți: nu te mulțumești să admiri, ci te compari defavorabil și te acuzi că nu ești la înălțime în dimensiunea comparată. Aceste complexe sunt un teren nesfârșit de suferințe. Ele sunt mai puțin spectaculoase decât complexele fizice, dar uneori și mai dăunătoare. Ele dovedesc certitudinea, obscură și dureroasă, a unei „insuficiențe de sine”.Ce anume trebuie să evitămCa toate problemele legate de stimă de sine, complexele, oricare le-ar fi sursa lor, sunt agravate și cronicizate de atitudini de supunere și de demisie față de fricile vehiculate de insatisfacția de sine. Tot ce merge deci în sensul complexului trebuie combătut:Supunerea față de complex, adică renunțarea la a te expune privirilor sau judecăților, evitând ocaziile de a-ți dezvălui presupusul defect: să nu mai vorbești ca să nu ți se vadă lipsa de cultură, să nu apari în costum de baie etc. Să nu te expui decât odată ce complexul este „compensat” și sub control: să nu iei cuvântul decât pe subiecte pe care le-ai pregătit în prealabil, să nu ieși din casă nemachiată, să porți   talonete sau perucă. Să îți sacrifici libertatea sau demnitatea ca să te faci acceptat: multe destine de „țapi ispășitori” sunt legate de complexe care induc teama de a fi respins. Aceste persoane sunt gata de orice ca să fie acceptate, chiar și să suporte batjocuri și umiliri.
      Ce este adecvatNu există „o” soluție care să vindece infailibil complexele, ci un ansamblu de eforturi care, puse cap la cap, vor face să se retragă incetul cu încetul complexul sau, cel puțin, manifestările sale excesive: Să înțelegem de unde ne vin complexele. Mesaje umilitoare din partea părinților? Complexele părinților înșiși? Carențe afective? Anumite evenimente de viață? Am avut deja experiența respingerii fiindcă dezvăluisem de ce anume mi-era rușine? Dar în acest caz, experiența respectivă se poate repeta după intervale de ani de zile? Cu alte persoane? Cu persoanele pe care le frecventez actualmente? Să îi observăm pe ceilalți: să vedem cum „defecte” asemănătoare nu îi impiedică pe alții să trăiască liber. Să încercăm să vedem cum trăiesc cu defectele lor și nu încearcă cu orice preț să și le ascundă. Să înțelegem că această libertate luată față de limitele lor nu este deloc un noroc, ci rezultatul unor atitudini mentale și comportamentale adaptate, precum cele subliniate în acest articol.Să vorbim cu ceilalți: complexele se hrănesc din rușine și izolare. Vorbitul despre ele nu le vindecă, dar le diminuează puterea. „Știu că ceilalți se descurcă. Dar insatisfacția vine din mine”, efortul de-a vă aminti regulat părerile pozitive exterioare este benefic. Să luptăm cu „paranoia complexului”: nu, nu toate eșecurile noastre vin din defectele care ne complexează, și toate privirile ațintite asupra noastră nu înseamnă că ceilalți ne observă punctele slabe.Să lărgim privirea asupra noastră: să ne vedem ca pe o persoană globală, să ne lărgim viziunea de sine și să nu ne reducem la slăbiciunile, limitele și defectele noastre.

Cu cât te-ai arătat mai talentat în arta de-a te preface, cu atât te pomenești mai prins în capcană de complexele pe care le ai, ca un mincinos de minciunile sale. Acest lucru trebuie știut, deoarece deseori el este cel care te blochează, odată ce ești hotărât și motivat să scapi de complexe.



Articol ispirat din „Imperfecți, liberi și fericiți” Christophe André


17. Încetează să-ți mai faci rău! - Mar 3, 2018 12:53:00 PM

Până unde poate merge raportul rău cu tine însuți? Problemele stimei de sine ne pot face să derapăm cu mult dincolo de simpla agasare față de propria persoană, atunci când nu reușim să facem ce am vrea, sau să fim așa cum ne-am dori. Există astfel diverse  grade de raporturi rele cu sinele:

Îndoieli și insatisfacții: când nu te mulțumești să notezi că ai eșuat în atingerea obiectivelor și să regreți acest fapt, mai adaugi un nivel criticându-te în exces sau devalorizându-te. În mod normal, e tocmai acțiunea emoției date de regret: să ne administrăm o mică suferință, ca să ne facă să vrem să reușim data viitoare. E inutil să suprasolicităm: rolul inteligenței noastre nu este să ne pedepsească, ci tocmai să ne ajute să reflectăm pentru ca decepția să nu se mai repete. Conduite de eșec: există conduite de punere în eșec care sunt modalități de-a evita judecata de sine. De exemplu: să nu mă pregătesc pentru un examen, pentru a putea spune, dacă îl pic, eșecul se datorează nepregătirii mele decât lipsei de inteligență. Dar anumite puneri în eșec pot avea și un aspect punitiv:„Din moment ce așa stau lucrurile, nu merit să beneficiez de recompensa aceasta...Mai bine mă dau la fund”.Autoagresivitatea: psihică (să te insulți) sau fizică (întristător de frecventă „dorință de-a mă lovi”, în cel mai bun caz derivată în violențe și lovituri la adresa obiectelor). Sunt oameni care își fracturează mâna sau nasul în urma unor lovituri date în ușă. Există uneori impulsuri suicidare care țin de această detestare de sine consecutivă unei decepții de sine.
Război sau pace cu tine însuți?            Putem ajunge să ducem un război cu propria persoană: 1.Fiindcă prelungim și repetăm carențele copilăriei. Această detestare de sine este frecventă la cei care nu au fost iubiți, care au dus lipsă de afecțiune de la cea mai fragetă vârstă.2.Fiindcă suntem victima propriilor idealuri: atunci decepția de sine e cea care ne face violenți cu noi înșine.3.Fiindcă credem că asprimea față de noi înșine este benefică: avem sentimentul că, dacă ne-am permite prea multă blândețe și respect, atunci „înclinațiile rele” ne-ar invada existența și ne-ar duce spre culmile moliciunii și a mediocrității
Să ne pedepsim sau să ne ajutăm să ne schimbăm?Ce căutăm: să ne pedepsim sau să ne schimbăm? Dacă răspunsul dumneavoastră este „să mă pedepsesc ca să mă schimb”, să știți că psihologia a arătat din plin, și de multă vreme, importanța scăzută a pedepsei ca instrument pedagogic. Skinner spunea „Pedeapsa nu te învață decât un singur lucru: să eviți pedeapsa”. Pedeapsa servește- eventual- la menținerea ordinii, nu la crearea unei ambianțe psihologice de motivare a schimbării personale. Și violența, sub toate formele sale, chiar și violența însoarsă către tine însuși, nu este decât un detestabil uz abuziv al forței. Să crezi că forța și severitatea față de sine sunt suficiente pentru a te schimba constituie o viziune arhaică și ineficientă, chiar primejdioasă. Aceasta deoarece se instaurează o logică a violenței, care facilitează revenirea sistematică a acelorași greșeli și a aceluiași sentiment de insatisfacție de sine: din moment ce rezultatele la care visăm nu apar, sporim violența față de noi înșine, mărim severitatea pedepselor pe care le administrăm. Este logica dublei suferințe: la cea a eșecului se adaugă cea a pedepsei. Dar suferința nu te face să progresezi. Ceea ce te face să progresezi este faptul de a înțelege de ce suferi și cum să depășești această suferință. Arta schimbării nonviolenteDe fiecare dată când oamenii au renunțat la violență, omenirea a progresat. Astăzi s-au uitat, cel puțin în lumea occidentală, toate justificările violenței la adresa femeilor („bate-ți nevasta zilnic, că, dacă nu ști de ce, va găsi ea motivul”, a sclavilor („nu înțeleg decât de bătaie”), a copiilor („să-i mâni cu bățul”), etc. Violența față de sine nu este decât o reminiscență a acestor modalități vechi de a proceda.                                                Dacă ai practicat vreme îndelungată agresivitatea la adresa propriei persoane, va trebui, fără îndoială să continui să te ferești de ea toată viața: cu cât vei fi mai obosit, cu atât vechile reflexe vor înceta să revină. Dar fiecare bătălie condusă cu succes, fiecare retragere la care vom fi fost în stare să o silim vom face ca, încetul cu încetul, revenirile sale să fie mai puțin...violente.


18. Educația pozitivă versus educația bazată pe frică - Feb 4, 2018 8:55:00 AM



Când o pedeapsă rănește sufletul, din punct de vedere psihologic, ea se manifestă prin comportamente cum sunt: rezistența, resentimentele, respingerea și revolta. Înainte de a fi maturi, din punct de vedere psihologic, copiii și adolescenții îndepărtează și resping ajutorul atât de important al părinților. Conflictul dintre părinți și copii este greu de controlat. Mulți părinți recunosc că vechile metode bazate pe frică, dominare și culpabilitate nu mai merg, dar pur și simplu nu cunosc altele. Părinții care permit prea multe nu le oferă copiilor controlul părintesc de care aceștia au nevoie. Când copiii dețin controlul ei scapă de sub controlul părinților.Copiii învață totul prin imitare și cooperare Copiii din ziua de azi sunt mult mai sensibili dar sunt și negativ influențați de metodele vechi de educație ca: țipatul, bătaia, pedeapsa, interdicția, umilirea și rușinea. Pedeapsa cu bătaia îi determina pe copii să știe de frică și să respecte regurile. Astăzi, prin bătăi părinții obțin un efect exact contrar și răspund la violență prin violență. Acesta este simptomul unei mai mari sensibilități. Copiii își imită părinții Ei învață totul prin imitare și cooperare. Dacă țipăm la copii, îi amenințăm și-i agresăm fizic și verbal, pentru a redobândi controlul, în afară că vom crește un copil al cărui sentiment de încredere în el însuși se va manifesta pregnant când va fi adult, va învăța că agresiunea este soluția. Mai târziu, când dorința nu-i va fi îndeplinită, își va lăsa furia să se reverse fie printr-o agresiune directă, fie printr-o agresiune pasivă. În generația mea, părinții considerau o dovadă de iubire aducerea acasă a unei sticle de suc sau a asigura „pâinea cea de toate zilele”. Astăzi cea mai mare bogăție pentru un părinte este timpul. Pentru a face parte schimbărilor din societate, părinții trebuie să-și schimbe atitudinea față de educație. Dacă în trecut, educația urmărea să formeze copii ascultători, obiectivul educației moderne este acela de a forma copii cu o voință puternică, dar cooperanți. În trecut un copil care nu se supunea era deseori calificat ca încăpățânat. Voința unui copil nu trebuie eliminată pentru a-l determina să fie cooperant. Când inima unui copil este deschisă și voința le este educată!  Copiii învață, prin sentimentul de compasiune, să devină cooperanți și buni. Scopul educației pozitive este acela de a forma lideri siguri, capabili să-și făurească singuri destinul, nu să calce pe urmele altora în virtutea inerției. În mintea, inima și trupul fiecărui copil există schița perfectă a dezvoltării acestuia. Educația pozitivă sprijină procesul natural de creștere a copiilor, ajutându-i  să-și exprime armonios talentele și însușirile fiecăruia. Având permisiunea de a fi diferiți de ceilalți, copiii devin capabili să descopere, să aprecieze și să dezvolte potențialul interior unic. Având permisiunea de a greși, copiii devin capabili să se autocorecteze, să învețe din propriile lor greșeli. A greși nu înseamnă că ceva nu este în neregulă cu tine. Greșelile sunt naturale, normale și de așteptat. Și noi ca părinți ar fi bine să ne recunoaștem propriile noastre greșeli atunci când le facem. Copiii învață văzând.Având permisiunea să-și exprime sentimentele negative, copiii învață să își controleze emoțiile și să își dezvolte conștiința de sine. Crizele de furie sunt o parte importantă a dezvoltării copiilor. Cea mai bună cale pentru a-i deprinde pe copii să fie conștienți de propriile lor sentimente este aceea de a-i asculta și de a-i ajuta să le identifice cu empatia.
Educația pozitivă formează copii cu o personalitate puternică, îi învață să își asume responsabilități și să se simtă în siguranță înțelegând locul pe care îl au în familie și apoi în societate.
Oamenii de succes suferă când pierd, dar își revin pentru că au capacitatea de a se elibera de sentimentele negative.
19. Umilința: până unde să renunțăm la sine? - Jan 28, 2018 10:03:00 AM


„Umilința este modestia sufletului” spunea Voltaire. Acest efort ușor care este umilința, această acceptare liniștită a limitelor și a insuficienței proprii, nu e cu nimic o dorință de umilire, în ciuda proximității etimologice a celor două cuvinte- ambele provin din latinescu humilis ( umil, jos, aproape de pământ), el însuși derivat din humus (pământ).                Nimic nu e mai îndepărtat de o bună stimă de sine decât orgoliul. În schimb, umilința este mai mult decât pur și simplu favorabilă unei bune stime de sine: ea este însăși esența acesteia. Ea duce la libertate: ea permite să nu depindem de imaginea noastră sau de presiunile competitive. Ea permite să pășim deschis fără a căuta să ne prezentăm cel mai bun profil. Limitând tentința de a judeca, ea facilitează deschiderea față de idei noi, receptivitatea la feedback, interesul pentru tot ce nu este sine. Ea nu este dezinteres sau dispreț de sine, ci prezervă interesul pentru sine, la un nivel relativ jos și tăcut, cu excepția anumitor situații. Ea facilitează și acțiunea, deoarece nu ne îmboldește să fim sclipitori și nu se teme să eșueze, după cum spunea Saint-Exupéry: „ Înțeleg sensul umilinței. Ea nu este denigrare de sine. Este principiul însuși a acțiunii”.                 Umilința este un factor de legătură socială: umilința poate fi verticală, ca în spiritualitate, dar și orizontală, deschizându-ne către conștiința universală a proximității și a fraternității oricărui om cu ceilalți oameni, actuali și trecuți. Este sensul formulei lui Paul Valéry:„ Modești sunt cei în care sentimentul de-a fi mai întâi oameni e mai puternic decât sentimentul de-a fi ei înșiși. Ei sunt mai atenți la asemănarea lor cu oamenii obișnuiți decât la diferența și singularitatea lor”.Adevărate și false umilințe?                „Modestia le stă bine oamenilor mari. Ce e greu e să nu fii nimic și să fii totuși modest” spunea Jules Renard. Au existat dintotdeauna comportamente pe față pline de umilință, care nu țineau de fapt decât de oportunism. Când la curtea regală era de cuviință să îți afișezi credința, unii curteni făceau uz ostentativ de atributele umilinței, făcându-l pe La Rochefoucauld să scrie: „Deși orgoliul se transformă într-o mie de feluri, el nu este niciodată mai bine mascat și mai capabil să înșele decât atunci când se ascunde sub aspectul umilinței”. Aceeași falsă umilință o regăsim în Cex-ul lui Ceaușescu sau mai recent în cel al lui Dragnea și de ce nu, în anumite cercuri de prieteni „apropiați”.                Epoca noastră apreciază și ea umilința, care a devenit prin urmare o postură. Falsa umilință a vedetelor este cu siguranță un efect al modei. Până la urmă însă,  este preferabilă această modă decât cea a aroganței. „Îngenuchiați și credința va veni”, spunea Pascal. Oare aceste umilințe prefăcute  le vor face pe VIP-urile noastre televizate să simță vreo grație divină? Și le vor face să descopere bucuriile umilinței reale?                 Dar dacă umilința este astfel simulată, e și din cauză că ea este o valoare socială modernă ( și fără îndoială eternă) și sincer specială: un studiu desfășurat asupra a 127 de studenți a arătat că umilința era percepută pozitiv de către  studenții  cu stimă de sine ridicată în timp ce ea era percepută negativ de către studenții cei mai narcisiști.Pentru o bună practică a umilinței                Americanul Bill Wilson, cel care a înființat Alcoolicii Anonimi, a înțeles importanța umilinței în vindecarea acestei dependențe. Printre principiile lor, regăsim în primul rând: ”Am recunoscut că eram nepuntincioși în fața alcoolului- că ne pierdusem controlul asupra vieții noastre”. Această luciditate în acceptarea propriilor limite și recunoașterea nevoii de a fi ajutați reprezintă o etapă capitală prin care trebuie să treacă cei care au probleme cu alcoolul.                Nu e chiar atât de rău să pui din când în când stima de sine la regim. Să faci binele fără să te glorifici cu asta și nici să profiți pentru a ameliora imaginea. Să asculți criticile care ți se fac și să aștepți, înainte de-a răspunde, ca ele să se încheie. Să nu pornești mereu la vânătoare de complimente și să te întrebi doar:„Am făcut-o să fiu lăudat sau fiindcă trebuia să o fac?” Să nu ne mai pese de impresia pe care o facem                Grația uitării de sine la copii...                Această frumusețe instunctuală  pe care o procură absența îngrijorării –absența conștiinței chiar- față de imaginea sa și de privirile îndreptate spre noi. Și dispariția acestei grații în adolescență la majoritatea dintre noi. Este trist să vedem astăzi mulțimea de copii poluați de televiziune și publicitate, poluați de acest reflex smintit al fotografiei sau al filmului video (Vai! Acești părinți care mai mult filmează decât trăiesc toate momentele fericite ale vieții lor de familie...).

                 Mulți sunt deja prea conștienți de imaginea lor și pozează: iată o grație dispărută. Iată, mai rău chiar, o viitoare stimă de sine dependentă de una dintre cele mai derizorii și tiranice contingențe materiale: imaginea...
20. Iertarea autentică - Jan 14, 2018 7:53:00 AM
                 Unii oameni, cu precădere în societățile creștine, propovăduiesc iertarea fără scuze prealabile. Adesea citează cuvintele lui Iisus „Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6:15). Astfel, ei spun soției al cărei soț nu a fost credincios și își continuă relația adulterină: ”Trebuie să-l ierți, astfel nici Dumnezeu nu te va ierta pe tine”. O astfel de interpretare a învățăturilor lui Iisus este în dezacord cu restul învățăturilor biblice despre iertare. Creștinului i se spune să-i ierte pe ceilalți în aceeași măsură în care Dumnezeu ne iartă pe noi. Cum ne iartă Dumnezeu? Scripturile ne spun că dacă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu ne va ierta. Nimic în Vechiul sau Noul Testament nu sugerează că Dumnezeu iartă păcatele oamenilor care nu mărturisesc și nu se pocăiesc pentru păcatele lor.                 Atunci când un preot încurajează o soție să-și ierte soțul răcăcitor, atâta vreme cât el continuă în fărădelegile sale, acel om îi cere în fapt ceva ce Dumnezeu Însuși nu îi cere.                Învățăturile lui Iisus ne spun să fim întotdeauna dispuși să iertăm, așa cum și Dumnezeu este dispus să-i ierte pe cei care se pocăiesc. Unii, dintre dumneavoastră, veți obiecta la această idee, indicând că Iisus i-a iertat pe cei care L-au ucis. Dar nu asta ne spune Scripturile, ci faptul că Iisus s-a rugat ”Iartă-i Tată că nu știu ce fac” (Luca 23:24). Iisus și-a exprimat compasiunea și dorința de a-și vedea ucigașii iertați. Aceasta ar trebui să fie și dorința și rugăciunea  noastră.Iertarea fără scuze prealabile este adesea încurajată în beneficiul celui care iartă și mai puțin pentru beneficiul celui ce a greșit. O asemenea iertare nu duce la reconciliere. Când nu există scuze, creștinul este încurajat să lase persoana respectivă în seama lui Dumnezeu pentru judecată și să-și lase furia lui Dumnezeu prin îndelungată răbdare. Dietrich Bonhoeffer, marele teolog martirizat prin uciderea sa de către naziști într-un lagăr de concentrare în 1945, argumenta împotriva propovăduirii iertării fără a cere pocăință. El se referea la acest fenomen ca la o iertare ieftină...care duce la justificarea păcătosului pocăit.                      Iertarea autentică dă la o parte bariera creată de către ofensă și deschide ușa recâștigării încrederii în timp. Dacă relația era caldă și intimă înainte de ofensă, dragostea poate fi restabilită. Dacă relația era una formală, ar putea atinge nivele superioare prin procesul dinamic al iertării. Dacă ofensa a fost comisă de o persoană străină, nu există nicio relație de refăcut.                 Atunci când ne cerem scuze, ne acceptăm responsabilitatea pentru comportament,, încercând să ne revanșăm în fața persoanei față de care am greșit. Fără scuze, greșeala rămâne ca o barieră și calitatea relației se diminuează.                 Motivul pentru care multe relații sunt distante este pentru faptul că nu vrem să ne cerem scuze. Scuzele sincere ușurează o conștiință încărcată. Imaginați-vă conștiința ca fiind un recipient de 5 litri pe care îl duceți în spate. De fiecare dată când greșiți față de cineva, este ca și cum ați turna un litru de lichid în conștiința voastră. Trei sau patru greșeli și conștiința dumneavoastră începe să se umple și devine apăsătoare. O conștiință încărcată atrage după sine sentimente de vinovăție și rușine. Singurul mod eficient de a-ți ușura conștiința este să-ți ceri iertare față de Dumnezeu( pentru cei care cred în El) și față de persoana căreia i-ai greșit. Când ai făcut acest lucru, poți să te privești în oglindă și poți să privești în ochi cealaltă persoană și asta nu pentru că ești perfect, ci pentru că ești dispus să-ți asumi responsabilitatea pentru propriile greșeli.                 În familiile sănătoase, părinții își învață copiii să-și ceară scuze. Totuși, mulți copii cresc în familii disfuncționale unde durearea, furia și amărăciunea este un mod de viață și nimeni nu-și cere scuze. Vestea bună este că arta de a-ți cere scuze poate fi învățată.                 Gary Chapman, renumitul consilier pe teme familiare, vorbește despre cinci aspecte fundamentale a artei de a-ți cere scuze:
  Exprimarea regretului: ”Îmi pare rău”   Acceptarea responsabilității: ”Am greșit” Îndreptarea greșelii: ” Cum pot să mă recompensez față de tine?”Angajamentul sincer:” Voi încerca să nu mai fac asta” Solicitarea iertării: ”Te rog să mă ierți!”Fiecare dintre ele sunt importante, iar cheia unei relații de succes este să învățăm limbajul scuzelor celăilalte persoane și dispoziția de a-i vorbi.
Când vorbești limbajul ei de bază este mai ușor să te ierte cu adevărat.
Acest articol este inspirat din cartea ”Cele cinci limbaje ale scuzelor” de Gary Chapman și Jennifer Thomas

21. De ce terapia de grup? - Nov 28, 2017 8:50:00 AM


Terapia de grup oferă fiecărui participant șansa de a produce schimbările dorite în viața sa în prezența altor oameni care se confruntă cu dificultăți asemănătoare și care au o atitudine susținătoare. Multe persoane afectate de probleme de natură emoțională, fie că este vorba de stress, de încredere scăzută în sine sau de un impas existențial, suferă de pe urma faptului că se simt deconectate de ceilalți, că nu știu cum să interacționeze adecvat, că nu pot menține o relație satisfăcătoare de cuplu ș.a.m.d.Nicio terapie nu își propune să-i schimbe pe ceilalți, care nu sunt prezenți, scopul este ca schimbarea să se producă în modul cum persoana aflată în terapie se raportează la cei din jur. În acest context, grupul facilitează primirea unui feedback obiectiv legat de propria atitudine și de modul cum este ea primită de ceilalți. Se crează prilejul testării realității în acest microunivers. Grupul reprezintă un sistem de suport și o oglindă care permite conștientizarea blocajelor personale și depășirea lor. Un beneficiu major al terapiei de grup este sentimentul de a fi înțeles și acceptat. În grup, persoana descoperă că nu este singura care trece printr-o situație grea sau care are gânduri înspăimântătoare. Ceilalți împărtășesc la rândul lor experiențe similare, ceea ce determină sentimentul de normalitate și de universalitate. Grație acestui fenomen, sentimentul de însigurare de tipul „De ce eu?”, ” De ce mi se întâmplă tocmai mie și doar mie?” este înlocuit cu unul reconfortant, de apartenență.

În grupul de terapie, oamenii care inițial au venit cu o problemă și cu nevoia de a fi ajutați, descoperă sentimentul minunat de a le putea fi de folos celorlalți, prin împărtășirea propriei situații sau prin oferirea de informații. Astfel, membrii grupului au ocazia să experimenteze, în schimbul sentimentului de vulnerabilitate, senzația de putere personală care decurge din însoțirea celorlalți în rezolvarea frământărilor personale.
22. Un complex este o îndoială care se transformă în suferință. - Nov 11, 2017 8:16:00 AM

E normal să te îndoiești de tine și să nu fii întru totul satisfăcut(ă) de ansamblul caracteristicilor tale. Dar complexul depășește cu mult stadiul insatisfacției ocazionale. El este focalizarea dureroasă și obsedantă, constantă sau foarte frecventă, a asamblurilor gândurilor noastre asupra unei părți a corpului, considerată disgrațioasă, sau a unei dimensiuni a personalității noastre, considerată insuficientă sau inadecvată, și care va perturba binele nostru moral și comportamentul social.

De pe urma acestui fapt suferă toată stima de sine cu toate repercursiunile sale, de la sentimentul de nemulțumire până la șubrezirea sănătății lăsând să se dezvolte stări depresive sau anxioase.
23. Sindromul: „Nici cu tine, nici fără tine” - Oct 7, 2017 9:34:00 AM

 Această îndoială metodică despre ceea ce simți, care nu se poate exprima întotdeauna cu claritate, funcționează ca nisipurile mișcătoare: cu cât te zbați mai mult să ieși, cu atât mai repede te înghite. Victimile acestei  iubiri fragmentate și nedefinite, sub influența disperării, încearcă se rezolve indecizia celuilalt investigând cauzele, motivând lucrurile, schimbându-și felul de a fi, pe scurt, întorcând misterul pe toate părțile, dar fără prea multe rezultate. Motivul eșecului este faptul că persoanele care suferă de „nici cu tine, nici fără tine” sunt imobilizate și se învârt în același cerc. Când sunt împreună cu partenerul, toleranța scăzută la frustrări sau la cerințele irezonabile îi impiedică să se comporte normal cu persoana pe care se presupune că o iubesc, și când nu sunt împreună, atacurile de nostalgie minimizează ceea ce înainte li se părea insuportabil și înfricoșător.Ești într-o încurcătură asemănătoare? Dacă nu, nu striga victorie, pentru că oricine se poate trezi într-o astfel de ralație. Premiza pe care trebuie să o ții minte și care mai apoi va funcționa ca un factor de imunitate este aceasta: dacă cineva are îndoieli că te iubește, înseamnă că nu te iubește. Direct și la țintă. Să nu vină la mine cu povești: pe cei care te iubesc cu adevărat trebuie să-i oprești, nu să-i împingi de la spate. Dacă se satură de prezența ta, de ce să te mai întorci? Dacă are îndoieli nevrotice, de ce nu te îndepărtezi până nu și le rezolvă?Până când să suporți indecizia celuilalt?Într-o relație sănătoasă, cei doi merg într-un ritm similar- nu la  aceași viteză, dar pe aceași cale. Cât trebuie să suporți? Niciun pic. Acest lucru poate provoca suferință în cel care se îndoiește și este posibil să-și sfâșie hainele și să promită „luna de pe cer”, cerând „încă o șansă”. Mulți o dau. Dar dacă vrei să menții un comportament sănătos, ascultă acest sfat: dacă acel „nici cu tine, nici fără tine” dă târcoale, chiar și un pic, îndepărtează-te! Posibile cauze pentru sindromul „nici cu tine, nici fără tine”Voi semnala patru dintre cele mai comune motive pentru care oamenii ajung să aibă o dragoste ambiguă și contradictorie.Dependența sexuală, atunci când e tot ceea ce există. Cât de ușor este să confundăm iubirea cu sexul! Dacă singurul lucru care vă unește este dorința carnală, atunci când erosul se termină, partenerul devine insuportabil.Intoleranța față de însigurare. Singurătatea administrată greșit îi poate împinge pe oameni să caute companie, aspect care nu are nimic de-a face cu iubirea. „Perechea” este un paleativ pentru a face față unei vieți solidare și, cu timpul, ușurarea generată de această însoțire se transformă în depedență: „am nevoie de prezența ta, nu suport să fiu singur/ă”. Sensibilitatea excesivă față de singurătate ne determină să facem orice numai să o evităm. Unii chiar se căsătoresc.Frica de angajamentul emoțional. Problema este că, deoarece acest tip de om nu clarifică lucrurile, aceea persoană care îi este „aproape pereche” trăiește într-o continuă anxietate. Cei care se tem de angajamentele emoționale trasează un marcaj emoțional „nici aproape, nici departe”.Sentimentul de vinovăție.Există oameni care nu-și mai iubesc partenerul, dar sentimentul de vinovăție îi înpiedică să se despartă. A fi cu cineva pentru a diminua vina este o absurditate care se finalizează prin acutizarea suferinței celuilalt. Este de preferat să te părăsească într-un mod onest decât să fie cu tine din milă. Tu nu ești o organizație de caritate.Cum să înfrunți ambiguitatea emoțiolă și să eviți căderea în jocul unei așteptări inutile1.Nu accepta respingerea cu pasivitate sau cu bunăvoință.De ce ar trebui să acceptăm cu resemnare iritarea și respingerea partenerului? Retrage-te, izolează-te, stabilește un precedent care să transmită că nu ești dispus sau dispusă să continui în aceste condiții. Procedând așa, comportamentul tău va spune „nu accept fluctuațiile tale emoționale, vrei sau nu vrei. Îndoielile tale nu sunt negociabile pentru mine.”2. Nu-ți schimba comportamentul în funcție de starea de spirit a partenerului tău. Dacă vei decide cu seriozitate să ieși din joc, vei observa că emoțiile tale vor începe încetul cu încetul să depindă de tine. Atitudinea ezitantă a partenerului te va afecta mai puțin.3.  Evită explicațiile și discuțiile inutile. Când ești cu cineva care are sindromul „nici cu tine, nici fără tine”, poți ajunge să crezi că dacă vei recurge la argumente logice și bine întemeiate, el sau ea va realiza care este cauza îndoielilor sale și se va schimba în bine. Nu-ți face iluzii, problema nu se datorează lipsei de informații. 4. Nu confuda rolurile: ești perechea, nu terapeutul. Unele victime ale sindromului „nici cu tine, nici fără tine” își asumă rolul terapeutului și încep să țeasă tot felul de teorii pentru a explica indecizia partenerului. Acești „buni samariteni” citesc pe această temă, merg la cursuri și colectează tot felul de citate pentru a rezolva enigma care îi macină: ”Mă iubește cu adevărat?” Am prefera să fim terapeuți decât victime.Rezolvă-ți problemele tale. Încearcă să te vindeci după atâta agitație și apoi, dacă mai ai putere, hotărește-te ce să faci: rămâi în gura lupului sau te eliberezi.  Conflictul partenerului tău despre cum și cât de mult te iubește trebuie să-l rezolve el, nu tu.5. Nu-l lăsa să-ți șoptească dulcegării la ureche. Dacă tot ți-a promis un lucru și nu l-a făcut rezervă-ți dreptul de a te îndoi sau de a nu-l crede. Gândește-te: dacă a fost o persoană inconsecventă sau mincinoasă înainte, de ce n-ar fi și acum? A suferit cumva vreo mutație necunoscută? Dragostea trebuie să se și vadă, nu doar să se declare. Cel mai bun antidot împotriva melodiilor de sirenă este acela de a nu pierde din vedere contextul întregii relații. Cuvintele se pierd în vânt, ceea ce rămâne sunt faptele.

Meditează asupra acestei premise: La ce bun să-ți șoptească dulcegării la ureche dacă îți amărește viața?
Din ciclul „Cum să nu mori din dragoste” de Walter Riso


24. Tulburarea de panică și agorafobia - Sep 26, 2017 8:40:00 PM

                Simptome        Atacurile de panică sunt reprezentate de un set de simptome fizice de frică și disconfort intens, care pot include palpitații, transpirație, tremor sau trepidație, senzația de scurtare a respirației, senzația de strangulare, durere sau disconfort precordial, greață, frica de a nu-și pierde controlul (sau frica de a nu înnebuni), frica de moarte, parestezii, frisoane sau valuri de căldură.   Atacurile de panică se instalează brusc și rareori durează mai mult de 30 de minute, atingând nivelurile maxime de anxietate în primele 10 minute. Persoana „pățită” se teme că va avea noi atacuri, se îngrijorează de implicațiile acestora și își schimbă comportamentul din aceste cauze.                După primul atac de panică, persoana se poate concentra excesiv asupra oricărei senzații fizice legate de anxietate și poate dezvolta anxietate de anticipare, pentru situațiile care ar putea declanșa un atac de panică. Astfel, multe persoane cu atac de panică pot acuza doar câteva atacuri recente, dar se pot plânge de nevoia de a evita anumite situații (agorafobia) și de ruminații anticipatorii legate de atacurile ulterioare.                 Din cauza generalității și a impredictibilității aparente a atacurilor de panică și a inabilității de a le controla, multe persoane cu atac de panică consideră că viața lor este foarete răstrânsă din cauza nevoii de a evita o serie de situații. În multe cazuri, acest lucru se va solda cu instalarea depresiei.Elemente și tulburări asociateÎn multe cazuri depresia majoră, tulburarea distimică, fobia socială, anxietatea generalizată, tulburarea obsesiv-compulsivă, fobia specială, ipohondria și abuzul de substanțe pot fi comorbide atacului de panică. De asemenea, abstinența legată de substanțe sau alcool accelerează instalarea unui atac de panică. Mulți clienți cu atac de panică și agorafobie neagă sau refuză să relateze conflicte maritale/ de cuplu; aceste persoane au o nevoie atât de intensă de a se baza pe partenerul de viață ca „persoană de siguranță”, încât au greutăți  în recunoașterea faptului că pot avea probleme de cuplu. Cu toate acestea, conflictele de cuplu se întâlnesc destul de des în cazul acestor persoane, deoarece agorafobia pune deseori la încercare răbdarea „persoanei de siguranță”. Diagnostic diferențialMulte persoane cu atac de panică consultă prima dată un medic de teama de a nu se fi îmbolnăvit de o boală gravă. Deoarece simptomele atacului de panică seamănă mult cu cele ale unei condiții medicale severe, este foarte important ca persoana să fie examinată din punct de vedere medical, înainte să înceapă intervenția psihoterapeutică. Terapeutul va dori să excludă următoarele tulburări fiziologice: Cardiovascular: aritmie, tahicardie, boală cardio-vasculară, infarct miocardic (fază recuperatorie), insuficiență cardiacă, stenoză mitrală, hipertensiune, hipertensiune ortostatică postulară, atac de cord/cerebral, atac ischemic tranzient, embolie pulmonară, edem pulmonar. Respirator: bronșită, emfizem, astm, boală contagioasă, fibroză pulmonară. Endocrin/hormonal: hipertiroidism, hipoglicemie, sindrom premenstrual, sarcină, pheochromocytoma, tumori carcinoide. Neurologie/musculare: epilepsie temporală, myasthenia gravis, sindromul Guillain-Barré Auditiv: sindromul Meniere, labirintită, vertij pozițional benign, otită medie, mastoidită Hematologic: anemie.Medicamentos: întreruperea administrării antidepresivelor, a sedativelor, a tranchilizantelor, folosirea sau întreruperea folosirii alcoolului, folosirea substanțelor stimulative, efectele secundare ale unor medicamente, cafeinism.
Există o dispută controversată privind relația dintre prolapsul de valvă mitrală și atacul de panică. Diagnosticul de prolaps de valvă mitrală se pune pe baza eco-cardiogramei. Deși cei mai mulți pacienți diagnosticați cu această afecțiune nu au atacuri de panică, și nici cei cu atacuri de panică nu au prolaps de valvă mitrală, este foarte important ca cei cu prolaps de valvă mitrală să fie evaluați dacă nu cumva își interpretează exagerat simptomele ( de exemplu, amețelile sau palpitațiile). Atacul de panică este diferit de alte tulburări de anxietate prin faptul că acestea din urmă sunt mult mai dependente de context. De exemplu, fobia socială se manifestă doar în situații sociale; fobia specifică apare doar în prezența stimului specific( de exemplu: păianjen, câine sau halatul alb al doctorului); tulburarea obsesiv-compulsivă apare când  persoana este expusă unui stimul consistent cu obsesia ( praf/ murdărie).Factori cognitiviAdesea, atacul de panică poate coincide cu un eveniment de viață stresant, cum ar fi:·         Asumarea unor noi responsabilități ·         Mutatul·         Separarea sau situații de pierdere·         Nașterea unui copil·         Situații de boală fizică·         Conflict într-o relațieAșa cum am mai specificat, panica este exacerbată de distorsiunile cognitive ale persoanei respective. Aceste distorsiuni cognitive le voi enumera în următorul articol.Factori comportamentali De fiecare dată când persoana evită, scade anxietatea. Astfel, întăririle repetate obținute prin evitare duc la o tendință și mai puternică de evitare, precum și la tendința de a generaliza această evitare la situații și stimuli similari celor anxiogeni. Factori și consecințele interpersonaleÎn cazul diagnosticului de atac de panică și depresie, recomandarea mea este de a trata depresia ca pe un simptom secundar. Prin reducerea anxietății, scade și depresia.Teama de atac de panică poate reduce dramatic abilitatea persoanei de a socializa. Am discutat deja despre „persoana de siguranță”. Miturile cele mai frecvente despre atacurile de panică și agorafobie1.În mod eronat, unele persoane cred că tulburarea de panică este rezultatul unor probleme psihice profunde.2. Alte persoane cred că, de vreme ce au atacuri de panică de mai mulți ani, situația lor nu se va îmbunătăți niciodată.

De reținut că  terapia cognitiv-comportamentală are foarte bune rezultate în intervenția atacului de panică.
25. Evită sacrificiul irațional - Sep 24, 2017 9:23:00 AM

Există oare o prostie mai mare făcută „ din dragoste”?                Multe cupluri suferă din cauza acestor diferențe negative. Concluzia este îngrijorătoare: eșuăm împreună pentru ca dragostea să se mențină! Și nici măcar nu încercăm să ne armonizăm defectele, ci pur și simplu să fim inferiori celuilalt.                Uneori deficiențele și handicapurile celui iubit  ne dor atât de mult încât dorim să eliminăm această suferință cu orice preț și să „ echilibrăm” problema, suferind mai mult decât celălalt. Să te autopedepsești sau să te anulezi pentru a-i ridica moralul celuilalt înseamnă să ucizi iubirea în numele iubirii. Ăsta este paradoxul.                Din cauza disprețului și părăsirii de către iubit, unii își taie venele, alții se apucă de băutură sau de droguri și încep o viață necontrolată.Însă autoanihilarea psihologică din pricina afectelor trece neobservată deoarece nu este atât de dramatică, iar cine suferă din această pricină o face în cel mai scrupulos anonimat (deși nu este întotdeauna conștient de acest lucru).Cum să ieșim din acest joc pervers?1.       Dragostea sănătoasă nu pretinde să te pedepsești singur.  În relațiile bune, cresc ambii parteneri, chiar dacă doare și există un preț de plătit. Dacă ești de părere că ar trebui să te reduci pe tine pentru ca partenerul tău să fie fericit, ai o problemă serioasă: ai înțeles greșit dragostea. Este paradoxal faptul că sacrificiul tău îl împiedică să-și revină și să meargă mai departe: în loc să faci bine, faci rău. De asemenea, cum să depășești o problemă dacă o ascunzi?2.       Toate perechile sunt nepotrivite. Unii apără mitul „egalității totale” și cred că un cuplu va funcționa numai atunci când potrivirea dintre membrii săi este irevocabilă. „Inegalitățile” sunt inevitabile și, uneori, chiar interesante și de ce nu, pedagogice( cei doi pot învăța unul de la celălalt), dar dacă suntem nesiguri și temători, fiecare nepotrivire va deveni un martiriu. 3.       Mai bine o suferință utilă decât un calm fictiv. Mai bine ar fi ca forța ta să-i dea putere, decât ca slăbiciunile sale să te slăbească pe tine.4.       Apelează la un ajutor de specialitate pentru amândoi. Trebuie să urcați împreună, nu să o luați în aval.

Chiar vrei să fi mediocru? Atunci când decizi să te armonizezi cu incapacitatea partenerului tău, te expui la două riscuri: să te nesocotești pe plan intern și să te resemnezi cu noul tău rol.  O dragoste care te obligă să regresezi este o pedeapsă. 

Articol inspirat după „Cum să nu mori din dragoste” de Walter Riso