Despre mine

Anita Anita

Blogs Home » Fapt divers » Diverse » De la lume adunate

De la lume adunate

Este un blog mixt, de toate pentru toti,gastro,istorie,oboceiuri vechi,America,Al Capone,geografie,lucruri interesante despre lumea in care traim...

Articole Blog

01. Ouăle de Paşte - Apr 6, 2017 8:45:00 PM


Tradiţii şi obiceiuri

În cultura populară, ziua în care se înroşesc ouăle este joia din săptămâna patimilor, cunoscută şi sub denumirea de Joia Mare. Se spune că ouăle înroşite în această zi, nu se strică tot timpul anului. De asemenea, oamenii cred că ouăle roşii duse la biserică şi sfinţite, dacă sunt îngropate într-o gospodărie, aceasta este ferită de grindină şi piatră.

La ţărani mai există tradiţia ca, în dimineaţa din duminica Paştelui, să-şi spele faţa cu apă nouă sau apă neîncepută în care pun un ou roşu, având credinţa că astfel vor fi tot anul frumoşi şi sănătoşi ca un ou roşu. După consumarea ouălelor, cojile roşii sunt păstrate pentru a fi puse în brazde, la arat, crezându-se astfel ca pământul va da rod bun.

Ouăle de Paşte, potrivit tradiţiei, erau adunate din cuibar în miercurea din a patra săptămână a Postului Mare, numită şi „miercurea Păresimilor”. Exista obiceiul ca de la lăsatul secului şi până în această zi, gospodinele să nu strângă ouăle. Era credinţa că ouăle alese în această zi nu se stricau până la Paşte. Acum se alegeau ouăle pentru mâncarea de Paşti şi ouăle ce urmau să fie înroşite.

Chiar dacă ele erau strânse în această zi, vopsitul lor avea loc în joia din săptămâna de dinaintea Paştelui, însă, niciodată în Vinerea Mare.

 Tradiţia populară mai spune că ouăle roşii sunt considerate păzitorii casei şi tocmai de aceea nu trebuie să lipsească. În acelaşi timp, oul simbolizează viaţa eternă, fertilitatea, renaşterea şi norocul. În Antichitate, ouăle erau vopsite în diferite culori şi oferite cu ocazia venirii primăverii, simbolizând astfel revenirea naturii la viaţă, urmată de explozia cromatică specifică.

Ornamentica ouălor decorative este extrem de variată, ea cuprinde simboluri geometrice, vegetale, animale, antropomorfe şi religioase. Iată câteva simboluri şi semnificaţii utilizate:

– linia dreaptă verticală = viaţa ;

– linia dreaptă orizontală = moartea ;

– linia dubla dreapta = eternitatea ;

– linia cu dreptunghiuri = gândirea şi cunoaşterea ;

– linia uşor ondulata = apa, purificarea ;

– spirala = timpul, eternitatea ;

– dubla spirală = legătura dintre viaţă şi moarte.


Ouăle de Paşte pot fi de diferite culori: de la roşu, galben, orange, roşu, verde, albastru, până la negru. Ouăle negre se fac în amintirea celor care au murit. La sate există credinţa că, dacă aceste ouă sunt ciocnite în numele lor, ei vor afla că pe pământ a venit Paştele şi se vor bucura alături de cei vii. Citeşte şi Mesaje de Paste

Ciocnitul ouălor



Ciocnitul  Ouălor, sacrificiu al divinităţii primordiale înfrumuseţată prin vopsire şi încondeiere, simbol al jertfei Domnului Iisus. Ciocnitul Ouălor este permis şi aşteptat cu nerăbdare de credincioşi după slujba de Înviere a Mîntuitorului în noaptea Paştelui, până la Ispas-înălţarea Sa la ceruri.

Ouăle, vopsite în Joia Mare, se ciocnesc dupa anumite reguli de Paşte. Oul are trei părţi: vârful (care se numeşte cap), partea opusă (dos) şi feţele laterale (coaste). În prima zi de Paşte se ciocneşte numai cap cu cap, a doua zi se poate ciocni cap cu dos, iar în zilele următoare dos cu dos.

 Ca regulă generală, primul care ciocneşte este cel mai vârstnic bărbat de la masă. Astfel, persoana mai în vârstă ciocneşte capul oului ţinut de partener, rostind cunoscuta formulă „Hristos a înviat!”, în timp ce acesta va răspunde cu cuvintele „Adevărat a înviat!”.

Ciocnesc mai întâi soţii între ei, apoi copiii cu părinţii, după care părinţii cu celelalte rude, cu prietenii şi vecinii invitaţi la masă.

Superstiţii

Există credinţa, în special la sate, că în cursul acestei zile nu este bine să dormi. Se spune că cine doarme în această zi va rămâne leneş un an întreg. Mai grav este dacă doarme o femeie. Aceasta va deveni “Joimăriţa”, iar ca pedeapsă, nu va mai fi capabilă de lucru tot anul.

Nu se spală haine în această zi, pentru că, după cum spune o vorbă din bătrâni, li se vor duce morţilor lături din spălături în loc de pomană.


Sursa : http://ziarulunirea.ro/in-joia-mare-gospodinele-vopsesc-ouale-rosii-traditii-supersititii-si-legenda-crestina-257818/


02. Mesaje de paste - Apr 6, 2017 4:17:00 PM


-Fie ca sfanta sarbatoare a Invierii Domnului sa va aduca cele patru taine divine: incredere, lumina, iubire, speranta. Un Paste Fericit!

- Lumina Sfintei Invieri sa patrunda in sufletul si in inimile voastre bucurandu-va de minunea Invierii Domnului nostru Iisus Hristos!

- Paste mielul fericit, oul sade inrosit, de rusine s-a scumpit. Iubitul iepuroi sa-ti aduca euroi, fericire, sanatate, mult noroc si spor la toate!

- Iepuroiul nu mai vine, ca nu prea se simte bine. A aflat din Parlament ca e criza in buget. Asa ca s-a imbatat ca sa nu fie crizat! PASTE FERICIT!

- E totul gol, lipsit de miez. Nu e iubire, nu e crez, ce este bun e aruncat. E-o lume noua, in pacat ca uiti sa ierti ce-i de iertat chiar de HRISTOS A INVIAT!

- Invierea Domnului sa-ti umple sufletul de lumina, ochii de lacrimile bucuriei, mintea de ganduri frumoase si inima de iubire! HRISTOS A INVIAT!

- Azi, in zi de sarbatoare sa coboare linistea si pacea. Minunea invierii lui Iisus sa dainuie in inimile voastre, sa va lumineze viata si sa va aduca renasterea credintei, sperantei, bucuriei cu bunatate si caldura in suflete! Hristos a Inviat!

- Dumnezeu sa va dea un curcubeu la fiecare furtuna, un zambet la fiecare lacrima, o binecuvantare la fiecare pas, o promisiune la fiecare grija si un raspuns la fiecare intrebare! Invierea Domnului sa iti aduca in suflet bucurie si iubire. Paste fericit, alaturi de cei dragi!

- Fie ca Pastele sa-ti intareasca increderea si speranta! Hristos a inviat!

- Invierea Domnului sa iti aduca in suflet bucurie si iubire. Paste Fericit alaturi de cei dragi!

- Invierea Domnului sa va aduca armonie in casa si in gand, impacare si regasirea intelepciunii in sanul familiei. Hristos a inviat!

- Cei care se razboiesc sa aduca pace, cei care se urasc sa stie sa iubeasca, iar cei bogati sa invete sa daruiasca. Hristos a inviat!

- Poate o sa ti se para complet lipsit de originalitate, dar stii ca vorbele simple sunt si cele mai frumoase. Asa ca Hristos a inviat!

- Sfintele sarbatori de Paste sa va aduca liniste in suflet, multa bucurie, sanatate, fericire si puterea de a darui si ajuta semenii. Hristos a Inviat!

- O singura data pe an e Pastele. O zi speciala, imbogatita de aroma bucatelor traditionale si parfumul florilor de primavara si al tau! Paste fericit!

- Pentru unii, Pastele e un moment de intregire a familiei, in care isi doresc pace si bucurie. Pentru altii, e o zi in care se distreaza ceva mai mult sau scapa de serviciu ori de scoala. Pentru mine e pur si simplu o zi minunata, pe care vreau sa o impartasesc cu voi. Paste fericit!

- Cei care se razboiesc sa aduca pace, cei care se urasc sa stie sa iubeasca, iar cei bogati sa invete sa daruiasca. Hristos a Inviat!

- Bucuria vine din lucruri marunte. Linistea vine din suflet. Lumina vine din inima fiecaruia. Paste Fericit!

- Fie ca lumina Invierii Mantuitorului sa va inunde casa si sa va aduca numai armonie, fericire si multa iubire. Paste fericit!

- E atata lumina in jur, pentru fiecare dintre noi. Lasa lumina sa intre in casa sufletului tau si te vei simti cu adevarat implinit. Hristos a inviat!

-Fie ca bucuria Invierii Domnului sa va aduca in suflet liniste, pace si fericirea de a petrece aceste clipe magice alaturi de cei dragi. Hristos a inviat!

- Fie ca sfanta sarbatoare a Invierii Domnului sa-ti aduca cele patru taine divine: incredere, lumina, iubire, speranta. Clipe de neuitat alaturi de cei dragi si numai realizari! Paste fericit!

- Redescopera sentimentele sincere ce ti se adapostesc in suflet, fii mai bun cu cei ce au nevoie de dragoste si sprijin si la fel de iubitor si plin de caldura cum numai tu stii sa fii! Paste fericit!

- Fie ca lumina Invierii sa iti umple sufletul de speranta, liniste, bucurie si iubire! As vrea sa petrecem Pastele impreuna. Desi stiu ca nu e posibil, iti voi fi alaturi cu sufletul si fie ca speranta Invierii sa mi te aduca aproape in curand! Paste fericit!

Sursa : http://stirileprotv.ro/stiri/social/mesaje-de-paste-ce-urari-le-poti-trimite-celor-dragi-de-paste.html



03. Povestea Pastelui - Apr 6, 2017 4:03:00 PM

Pastele este cea mai importanta sarbatoare crestina a anului, pentru prima data fiind sarbatorit in jurul anului 1400 inainte de Hristos. Sarbatoarea Pastelui poate fi asociata cu primavara.


Retrezirea naturii la viata simbolizeaza noua viata pe care crestinii au castigat-o prin crucificarea si Invierea lui Iisus. Pastele crestin este similar cu doua traditii antice: una evreiasca si alta pagana. Ambele traditii sarbatoresc Invierea, trezirea la viata.

Credinciosii spun ca sarbatoarea Invierii Domnului e cea mai imbucuratoare si cea mai solemna dintre toate sarbatorile crestine din timpul anului bisericesc.

Originea cuvantului „Paste”

Sarbatoarea Invierii Domnului este indicata in limba romana prin cuvantul „Pasti” intrebuintat de obicei la plural, care este de origine ebraica. La evrei cuvantui Pascha (pesah) insemna trecere si era mostenit de acestia de la egipteni. Sarbatoarea coincidea cu prima luna plina de dupa echinoctiul de primavara. Termenul ebraic a trecut in vocabularul crestin pe motivul ca evenimentele istorice care sunt comemorate de aceasta sarbatoare, adica patimile, moartea si invierea Domnului, au coincis cu Pastile iudaice din acel an.


Termenul nu implica o identitate a Pastilor crestine cu cele evreiesti, ci numai o inrudire terminologica si cronologica dintre ele. Se pare ca pana in secolul al V-lea termenul de „Pasti” indica mai ales patimile si moartea Domnului si nu atat serbarea invierii Lui, scrie parintele Aruppala Gheevarghis.

Saptamana curateniei sufletesti

Sarbatoarea Pastelui incepe cu Duminica Floriilor, ziua cand se serbeaza intoarcerea lui Hristos in Ierusalim. Incepand din aceasta zi oamenii isi amenajeaza gradinile, in ziua de duminica dimineata ei pleaca la biserici cu crengute de salcie – simbol al fertilitatii, vietii, ca mai apoi sa le agate la stresinile caselor. In unele locuri, de ziua Floriilor oamenii isi scoteau martisorul pus in piept in luna martie si il agatau de un pom roditor. Daca pomul rodea din abundenta atunci aveai parte de un an bogat.


Urmatoarea zi importanta din ajunul Pastelui este joi. In aceasta zi clopotele bisericii inceteaza sa mai bata. In ultima joie a postului se inrosesc ouale.


Vinerea este Ziua Rastignirii lui Hristos, cea mai mare zi de post. Se zice ca ziua de vineri este o zi fara noroc. In aceasta zi nu se practica munci grele de cultivarea pamantului, nu se aprindea focul in soba si nu se cocea painea. Sambata clopotele bisericii isi reiau dangatul. Cel mai important moment e sfintirea apei.

In seara zilei de sambata, familiile merg la biserica pentru a asculta slujba Invierii si a lua  lumina de la lumanarile preotilor. Cu aceste lumanari aprinse ei vor reveni in case si vor aprinde candela. Bunicii spun ca lumanarea nu trebuie sa se stinga pe tot parcursul drumului.

Odata ajunsi acasa, in familie, vor ciocni oua vopsite zicand „Hristos a Inviat” primind raspunsul „Adevarat a Inviat”.

In ziua Pastelui dimineata oamenii obisnuiesc sa puna oua rosii in apa si sa se spele din aceasta pentru a se proteja de boli. In alte zone se pun oua albe si bani.

Mancarea traditionala de Pasti este oua vopsite, friptura de miel si pasca. Mielul – este considerat simbolul lui Hristos, ouale simbolul Divinitatii care fiind ciocnite de Pasti sunt sacrificate.

Slujbe speciale pentru credinciosi

Toate slujbele din timpul cat dureaza aceasta sarbatoare, utrenie, vecernie, pavecernita, miezonoptica, ceasurile, precum si sfanta liturghie, se fac dupa un tipic special. Sarbatoarea Pastilor implica un complex intreg de slujbe ce se desfasoara pe o lunga perioada a anului bisericesc, caci in functie de aceasta serbare sunt legate mai multe alte praznice. Pastile sunt precedate de un timp indelungat de post, timp stabilit pentru pregatirea credinciosilor pentru marele praznic al invierii.


In Biserica Ortodoxa Romana, slujba Invierii se desfasoara dupa urmatorul tipic: inceputul se face sambata, la orele 23:45, cand se sting toate luminile, iar preotul iese prin sfintele usi cu o lumanare aprinsa de la candela de la Sfanta Cruce si spune de trei ori „Veniti de primiti lumina”. La acest indemn, toti credinciosii iau lumina de la preot si ies in fata bisericii, unde este asezata o masa pe care stau Sfanta Evanghelie, Sfanta Cruce si doua sfesnice cu luminari aprinse. Odinioara, slujba incepea mai devreme si tinea tot cursul noptii.

Slujba incepe afara cu citirea Evangheliei Invierii (Matei XXVIII, 1-16). Dupa aceasta preotul da binecuvantarea pentru inceputul utreniei si toti canta impreuna cu preotul: „Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le” (de trei ori). Preotul rosteste apoi stihurile Pastilor, cadind in jurul mesei, apoi rosteste ectenia mare, dupa care tot poporul intra in biserica. Aici se continua cu slujba utreniei si cu liturghia. Toata slujba exprima bucuria si inaltarea sufleteasca pe care le produce praznicul invierii in sufletele credinciosilor.


In Biserica Romano-Catolica, slujba legata de invierea Domnului ocupa toata noaptea de sambata spre duminica. Aceasta slujba incepe la ora 22,30, si consta din urmatoarele etape: binecuvantarea focului nou, care se face in afara de biserica; binecuvantarea candelei pascale, care reprezinta simbolul lui Hristos; intrarea in biserica, in care nu este aprinsa nici o lumina, cu candela pascala aprinsa, purtata de catre diacon.

Se fac citiri din Sfanta Scriptura, apoi se face prima parte a litaniei sfintilor. Dupa aceea se binecuvanteaza apa Botezului pentru tot anul, in care se amesteca Sfantul Mir si untdelemn pentru botez. Urmeaza lepadarile (exorcismele) si voturile unirii cu Hristos, in care se repeta lepadarile si voturile de la taina Sfantului Botez; in acest timp, toti credinciosii tin luminari aprinse. Aici este timpul pentru botez, daca cineva este pregatit.

Daca Pastile au fost si sunt inca serbate la o data diferita in Bisericile crestine, odata cu aceasta s-a impus si o diversificare a practicilor liturgice legate de aceasta sarbatoare. Problema uniformizarii ori a stabilizarii datei Pastilor, care constituie una din preocuparile de interes general crestin, este pe drumul rezolvarii ei, prin aceea ca, majoritatea Bisericilor se resimt in urma acestei deosebiri si sunt deschise discutiilor ecumenice care ar putea aduce mult dorita unitate, mai scrie parintele Aruppala Gheevarghis.

Povestea Iepurasului de Paste

Povestea Iepurasului de Pasti, aducator de oua rosii, isi are originile pe meleaguri germane, iepurasul simbolizand fertilitatea. Desigur, iepurasul de Pasti este un mit. In legenda, creatura aduce cosuri pline cu oua colorate, dulciuri si jucarii la casele de copii in noaptea de dinainte de Paste.


Simbolul iepurasului exista din vremea festivalurilor pagane dedicate zeitei Eastre – zeita Lunii. Legenda spune ca Eastre a gasit intr-o iarna o pasare ranita pe camp si, pentru a o salva de la moarte, zeita a transformat-o intr-o iepuroaica care facea oua. Pentru a-i multumi binefacatoarei sale, iepuroaica a inceput sa decoreze ouale facute, daruindu-i-le zeitei. Din aceasta legenda s-a nascut traditia ca iepurasul sa aduca daruri copiilor de Pasti – daca au fost buni, cuminti, Iepurele Magic le va aduce un cos plin cu dulciuri.

Traditia oualor incondeiate

Originea colorarii oualor se pierde in negura epocii precrestine, din timpurile cand Anul Nou se sarbatorea la echinoctiul de primavara. Ele erau date in dar, ca simbol al echilibrului, creatiei si fecunditatii. La romani, colorate in rosu, ouale faceau parte dintre darurile sarbatorii lui Janus si erau folosite la diferite jocuri si ceremonii religioase.


Obiceiul colorarii oualor s-a transmis crestinilor si este inca practicat mai ales la popoarele Europei si Asiei. Spre deosebire de alte tari ale Europei, unde obiceiul s-a restrans sau a disparut, la romani a inflorit, atingand culmile artei prin tehnica, materiale, simbolica motivelor si perfectiunea realizarii.


Ouale „incondeiate” („impistrite” sau „muncite”) s-au constituit, la romani, intr-o marturie a datinilor, credintelor si obiceiurilor pascale, integrandu-se intre elementele de o deosebita valoare ale culturii spirituale populare, care definesc particularitatile etnice ale poporului nostru.

Folclorul conserva mai multe legende crestine care explica de ce se inrosesc ouale de Paste si de ce ele au devenit simbolul sarbatorii invierii Domnului. Cea mai raspandita relateaza ca Maica Domnului, care venise sa-si planga fiul rastignit, a pus cosul cu oua langa cruce si acestea s-au inrosit de la sangele care picura din ranile lui Isus. Domnul, vazand ca ouale s-au inrosit, a spus celor de fata: „De acum inainte sa faceti si voi oua rosii si impestritate intru aducere aminte de rastignirea mea, dupa cum am facut si eu astazi”.

In Bucovina, cojile oualor de Pasti, impreuna cu alte resturi alimentare, sunt aruncate in rau, pentru ca apa sa le poarte la „Blajini” (fiinţe imaginare, incarnari ale copiilor morţi nebotezaţi, al caror loc de vieţuire se afla la „capatul lumii”, aproape de Apa Sambetei). In felul acesta, si Blajinii au stire ca pentru toţi crestinii a venit Pastele.

In traditia populara de la noi, ouale de Pasti sunt purtatoare de puteri miraculoase: vindeca boli, protejeaza animalele din gospodaria omului, sunt benefice in felurite situatii etc. Culoarea rosie este simbol al focului purificator. O credinta din Bucovina, consemnata de A. Gorovei, spune ca oul rosu este aparator de diavol. Acesta se tot intereseaza daca oamenii mai fac oua rosii si umbla cu colinda, caci doar atunci cand aceste obiceiuri vor inceta, el va iesi in lume.

Mai demult, ouale erau vopsite in culori vegetale, astazi se folosesc mai mult cele sintetice, chimice. Culorile vegetale erau preparate dupa retete stravechi, transmise din generatie in generatie, cu o mare varietate de procedee si tehnici. Plantele, in functie de momentul cand erau recoltate, de timpul de uscare sau de modul in care erau combinate, ofereau o gama extrem de variata de nuante.

Chemarea la rugaciune cu batutul de toaca

Toaca este un obiect liturgic confectionat, de cele mai multe ori, din lemn. De cele mai multe ori, in capetele toacei de lemn se dau trei-patru gauri circulare, spre o mai buna rezonanta a vibratiilor produse de lovirea cu ciocanelele. Gasita in clopotnite sau in curtile bisericilor, fixata in doua sfori, sau rezemata de tocul usii bisericii, aceasta este batuta la inceputul sfintelor slujbe, sau in cadrul procesiunilor, cu doua ciocanele realizate tot din lemn.


Intre Joia Mare si noaptea Sfintei Invierii, bataia clopotelor este inlocuita cu sunetul lin al toacai, amintind de cuiele care au fost batute in mainile si picioarele Mantuitorului Hristos la Rastiginirea Lui, pe Golgota. Nu numai sunetul aduce aminte de Patimile lui Hristos, ci si simbolistica lemnului este legata de aceasta, amintind de lemnul Sfintei Crucii.

Baterea in toaca, inainte de inceputul slujbei, cheama pe toti crestinii in Biserica. Cantecul toacei face legatura si cer, intre uman si divin, intre ceea ce se cunoaste si ceea ce nu se cunoaste.

Pasca si mielul, simboluri pascale

Gospodinele coc, o singura data pe an, de Sfintele Pasti, pasca. Aceasta are o forma rotunda, pentru ca se crede ca scutecele lui Hristos au fost rotunde. Avand la mijloc o cruce, pasca este impodobita pe margini cu aluat impletit.


Mielul il simbolizeaza chiar pe Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru pacatele lumii si a murit pe cruce ca un miel nevinovat. Mielul este simbolul lui Isus in intreaga traditie crestina. Rugaciunile pentru binecuvantarea mieilor dateaza din secolul al VII-lea. Ulterior, mielul fript a devenit un fel principal pe masa de Paste a tuturor crestinilor.


„Mielul pascal il simbolizeaza pe fiul lui Dumnezeu intrupat, pregatit pentru jertfa. Din acest motiv, iudeii pastreaza sar­batoa­rea si jertfirea mielului pascal pana la venirea Mantuitorului Hristos. Mielul pascal trebuia să fie primul miel nascut, fara prihana si fara defect. Semnifica blandete, curatie, desavarsire”, spunea parintele Vasile Gavrila.

Sursa : http://www.opiniatimisoarei.ro/povestea-pastelui-afla-aici-originea-sarbatorii-traditiile-povestea-iepurasului-si-oualor-incondeiate/23/04/2011


04. 8 Martie: Ziua Internațională a Femeii. Semnificaţiile sărbătorii şi repere istorice, naţionale şi internaţionale - Mar 8, 2017 10:06:00 AM

Ziua de 8 Martie este cunoscută în întreaga lume ca sărbătoarea internațională a femeii. Luna martie este prima lună de primăvară, luna în care natura renaște și razele soarelui încep să ne încălzească sufletele. Dacă evenimentul coincide, ca perioadă din an, cu un nou început, semnificaţiile acestuia sunt legate şi de lupta femeilor pentru dobândirea unor drepturi, confundându-se ulterior cu o sărbătoare a mamelor în țările din fostul bloc sovietic.
În anul 1977, Adunarea Generală a ONU a proclamat printr-o rezoluție Ziua Națiunilor Unite pentru Drepturile Femeilor și Pace Internațională. O sărbătoare a femeilor, recunoscută internațional, dar fără a se preciza o zi anume, a fost hotărâtă încă din 1910, de Internaționala Socialistă reunită la Copenhaga. După Primul Război Mondial s-a fixat data de 8 martie ca Ziua Internațională a Femeii, dar procesul de emanciparea femeii nu a fost încheiat.

Femeile au continuat să demonstreze pentru drepturi egale și în principal pentru drept de vot. Următoarea etapă în instituirea unei zile dedicate femeii l-a constituit proclamarea, în 1975, de către ONU, a Anului Internațional al Femeilor și declararea perioadei 1976–1985 ca Deceniul ONU pentru condiția femeii.
În 1908, 15.000 de femei au mărșăluit în New York cerând un program de lucru mai scurt, salarii mai bune și dreptul la vot, iar în 1909, conform unei declarații a Partidului Socialist din America, Ziua Internaționala a Femeii a fost stabilită pe 28 februarie.
Un an mai târziu, în 1910, în urma unei Conferințe a Muncitoarelor de la Copenhaga, unde au participat peste 100 de femei din 17 țări, s-a hotărât ca Ziua Femeii să fie sărbătorită în aceiași zi peste tot în lume, data de 8 martie fiind aleasă însă abia în 1913.
Ziua femeii a fost recunoscută ca sărbătoare internațională în 1977, devenind o tradiție în majoritatea țărilor din Europa și în SUA, fiecare sărbătorind-o așa cum o simte. Ziua de 8 Martie este pe plan internaţional Ziua Femeilor Militante, a celor datorită cărora femeile au drept de vot, dreptul la proprietate, dreptul la educație, la divorț, la asistență medicală, la contracepție.
În Anglia, unde pe 8 Martie au loc marșuri și întruniri în memoria acestor Femei. În România în ziua de 8 Martie se sărbătorește Femeia, bucuria vieții și motivația de a trăi. Până în decembrie 1989 se vorbea de ziua mamei, prilej cu care se organizau spectacole dedicate mamelor.
După Revoluția din 1989 noțiunea de ziua mamei este înlocuită cu ziua femeii. Orice femeie așteaptă cu nerăbdare ziua femeii, zi în care îți dorește să fie răsfățată atât de iubit, soț, cât și de copii, rude și chiar colegi. Este ziua în care femeia este sau ar trebui să fie ridicată pe piedestalul unei regine, să primească flori în semn de respect și mulțumire.

Sursa : http://alba24.ro/8-martie-ziua-internationala-a-femeii-semnificatiile-sarbatorii-si-repere-istorice-nationale-si-internationale-394249.html


05. Masa de Crăciun - Nov 28, 2016 9:57:00 PM

Variante de feluri de mâncare ce pot fi servite la masa de Crăciun.


Ciorbă cu afumătură


Ingrediente:

700 grame costițe afumate
2 morcovi
3 cartofi
o țelină mică
o ceapă
ardei gras
o legatură de pătrunjel
300 ml borș
3 linguri de bulion/ o cutie roșii în bulion
3 roșii
fidea

sare și piper

Mod de preparare

Într-un vas cu apă punem costițele la fiert, după câteva clocote avem grijă să adunăm spuma. Când supa devine limpede punem legumele pregătite din timp, spălate și tocate. Punem inclusiv coditele de la pătrunjel. Adăugăm sare și piper. Lăsăm să fiarbă și când legumele sunt gata adăugăm roșiile tocate, cele trei linguri de bulion și fideaua. Dăm într-un clocot borșul și îl adăugăm la ciorba. Adăugam sare și piper dacă mai este cazul.

Servim cu pătrunjel tocat mărunt. Poftă bună!


Răcituri românești


Ingrediente:

 -patru sau şase picioare de vacă sau porc (se mai poate pune cap, ciolan, coadă ureche de porc)
– trei ouă
– o ceapă mare
– foi de dafin, piper, ienibahar, oţet
– două rădăcini de pătrunjel

– usturoi sau coajă de lămâie

 Mod de preparare

Picioarele (capul, coada etc) de porc/vită se curăţă foarte bine şi se pun într-o oală cu apă (aproximativ 6 kilograme), la fiert. În oală se pun şi sare, o ceapă mare, foi de dafin, 20 boabe de piper întreg și ienibahar, două rădăcini de pătrunjel și puțin usturoi (sau coajă de lămâe).
După ce acestea se înmoaie şi zeama se leagă, se ia oala de pe foc şi se lasă puţin la răcit. Se scot ingredientele de porc/vită în oală şi se taie bucăţele (întregi sau carnea de pe ele). Se pun în farfurii. Zeama se lasă la răcit, se ia grăsimea de pe ea şi se acreşte puţin cu oţet şi se pune sare, după gust.
Se bat trei ouă într-un bol şi se toarnă în el zeama strecurată prin sită. Apoi se pune pe foc cinci minute. După aceea se ia de pe foc, se streacoară şi se pune pe bucăţile din farfurii.

După ce se încheagă, se poate servi. Se poate presăra pe farfurii boia.


Sarmale tradiţionale


Ingrediente

1 kg carne tocată amestec: 1/2 kg porc +1/2 vită
2-4 cepe tăiate mărunt
2 ouă
orez după gust
mărar
pătrunjel
cimbru
250 g unt
o bucată de costiță afumată
suc de roșii

vin alb dulce / demi-dulce
varză murată

Mod de preparare

Se taie ceapa mărunt și se călește în unt într-o tigaie, se adaugă și orezul și se lasă câteva minute la înăbușit apoi se dă la racit. Se amestecă ouăle cu carnea tocată și verdețurile, sare, piper. Se adaugă ceapa și orezul și se amestecă până se omogenizează. Se așează pe fundul vasului 2-3 frunze de varză întregi, apoi se alcătuiește patul din varză tocată mărunt, cimbru, mărar uscat și costița afumată. Se ia compoziție cam cât o nucă și se învelește în frunzele de varză murată formându-se sărmăluțele.

Se aliniază pe patul de varză sarmalutele astfel: un rând de sărmăluțe printre care presărăm costița afumată, mărarul și cimbrul verde, un rând de varză tăiată mărunt + costiță afumată, alt rând de sărmăluțe … După ce s-au așezat în straturi, se pune sucul de roșii (după gust), puțină apă și se învelesc cu frunze întregi. Se bagă la cuptor la foc mic, circa două ore. A doua zi se adaugă din nou puțin suc de roșii și un pahar de vin alb și lasă în cuptor încă două ore. Se servesc cu smântână, mămăliguță, ardei iute murat și vin roșu …


Tochitură ardelenească


Ingrediente

600 gr carne de porc (spată)
4 cârnați semiafumați
2 cepe mari
5 căței de usturoi
150 gr sos de roșii cu ardei, sare

150 ml apă, piper, pătrunjel verde, ouă ochiuri

Mod de preparare

Tăiem cârnații bucățele și îi prăjim cca 5 min. În grăsimea rămasă se pune la călit carnea tăiată bucăți mici. După ce carnea s-a călit, se scoate într-un vas iar în grăsimea rămasă, călim ceapa și usturoiul tăiate mărunt. Când ceapa a devenit sticloasă se adaugă cârnații , carnea , apa caldă și sosul de roșii cu ardei. Se lasă la fiert cu capac la foc mic, până carnea devine fragedă. La sfârșit se adaugă sare și piper dupa gust și pătrunjelul tăiat mărunt.Se servește cu mămăliguța și ou ochi.


Steluţe cu nucă şi scorţişoară


Ingrediente

4 albuşuri
200 g zahăr pudră
325 g nucă măcinată

2 lingurite scorţişoară pisată

Mod de preparare

Se bat albuşurile spumă, apoi se adaugă zahărul şi se bat în continuare până se obţine o spumă densă. Se separă 4 linguri de spumă şi se pun deoparte, la rece. Se păstrează pentru ornat. Restul albuşului bătut spumă se amestecă cu nuca măcinată şi scorţişoara. Aluatul obţinut se întinde într-o foaie groasă de 1 cm, care se acoperă cu o folie transparentă şi se păstrează la rece 2 ore. Se mai întinde aluatul puţin şi se taie în formă de steluţe. Se aşază într-o tavă tapetată cu hârtie de copt şi se coc la foc potrivit, 25 minute. Cu 5 minute înainte de a fi gata se ornează cu albuşul păstrat, bătut din nou, dacă s-a lăsat.


Pâine dulce


Ingrediente

660 g făină
250 ml lapte
125 g unt
200 g zahăr
2 pachețele cu drojdie uscată
65 ml lapte apă călduță
2 ouă mari + 1 ou pentru uns
100 g stafide aurii
100 g rahat colorat
esență de vanilie

½ linguriță cu sare

Mod de preparare

Se încălzește laptele, fără să fiarbă. Se ia de pe foc, se pune zahărul, untul și sarea şi se amestecă până acesta devine călduţ.
Se dizolvă drojdia în apa călduță şi se adaugă amestecul de lapte călduț, ouăle și vanilia. Toate acestea se amestecă cu 360 g de făină cernută. Se frământe şi apon se pun stafidele (eventual înmuiate în apă călduță pentru câteva minute), rahatul tăiat cubulețe (și tăvălite prin zahăr pudră sau făină) și restul de făină adăugată treptat, până aluatul devine elastic și puțin lipicios. Se lasă să crească o oră.
Se întinde aluatul cu mâinile, se rulează și se taie felii potrivite. Se așează fiecare rulou într-o formă de copt cu pereți detașabili tapetată cu hârtie de copt și mai lasă să crească jumătate de oră.

Se unge pâinea formată cu ou bătut și coace pentru 30-40 de minute sau până pâinea dulce cu stafide capătă o culoare rumenă.


Ciorbă de pui à la grec


Ingrediente

1,2 kilograme de carne de pui cu os
2 litri supă de pui (opţional)
2 linguri de ulei de măsline
1 pahar de orez
1 ceapă mărişoară
3 morcovi (sau 2 mari)
2 pătrunjei (sau 1 mare)
1 sfert de rădăcină de ţelină
4 lămâi
8 gălbenuşuri
2 linguri de mărar tocat

sare, piper

Mod de preparare

Tăiaţi carnea de pui în bucăţi mari şi puneţi-o la fiert în apă cu puţină sare (6 litri de apă sau 4 litri de apă şi 2 de supă). Spumaţi supa până când carnea este fiartă. Strecuraţi supa şi, după ce s-a răcit, tăiaţi carnea în bucăţele potrivite. Curăţaţi morcovii, pătrunjelul şi ţelina. Decojiţi ceapa. Tocaţi ceapă mărunt şi zarzavaturile cubuleţe. Extrageţi sucul din două lămâi. Îndepărtaţi capetele celorlalte două lămâi şi tăiaţi-le în rondele (trebuie să obţineţi câte o rondea pentru fiecare porţie. Spălaţi orezul în câteva ape (folosiți apă rece) până când apa rămâne curată.

Încingeţi uleiul într-o oală. Adăugaţi ceapa şi zarzavaturile şi sotaţi-le uşor până când se înmoaie. Adăugaţi jumătate din cantitatea de apă şi puneţi la fiert pentru aproximativ 15 minute, până când legumele sunt aproape fierte. Adăugaţi carnea de pui, orezul şi mai lăsaţi să fiarbă 5 minute. Răcoriţi supa din oala cu restul de supă rece. Faceţi un liezon din cele 8 gălbenuşuri cu zeama de la cele 2 lămâi. Încălziţi liezonul adăugându-i 1-2 polonice de supă din oală. Omogenizaţi liezonul şi adăugaţi-l treptat peste supă. Daţi focul la temperatură minimă şi lăsaţi oala pe foc să fiarbă uşor, fără să clocotească pentru a se lega ouăle. Potriviţi se sare şi puţin piper. Adăugaţi mărarul tocat. Ciorba de pui à la grec se serveşte fierbinte, cu câte o felie de lămâie în fiecare farfurie. Opţional se poate servi cu iaurt (sau smântână) şi ardei iute.


Friptură de porc în crustă de miere cu muştar



Ingrediente

1 spinare de porc
12 coaste (2,5-3 kilograme în crud)
6 căţei de usturoi
2-3 crenguţe de rozmarin
3 linguri ulei de măsline
2 linguri de muştar de Dijon
1 lingură de miere
1 pahar de vin alb sec
1 linguriţă de cimbru uscat

Sare şi piper

Mod de preparare

Curăţaţi bucata de carne şi ştergeţi-o bine cu un prosop. Curăţaţi usturoiul şi tăiaţi-l în felii subţiri (3-4 dintr-un căţel), pe lungime. Cu un cuţit cu lamă subţire şi ascuţită faceţi 12-14 incizii în carne. Înfigeţi în fiecare incizie câte o feliuţă de usturoi şi câte o bucată de crenguţă de rozmarin. Frecaţi bucata de carne cu sare, piper şi ulei şi lăsaţi-o să stea 15 minute. Încingeţi cuptorul la 155 de grade Celsius.

Puneţi carnea într-o tavă, stropiţi-o cu puţin ulei, adăugaţi paharul de vin în tavă şi daţi-o la cuptor pentru 1 oră şi trei sferturi (105 minute), stropind-o din când în când cu zeama din tavă. Scoateţi carnea şi ungeţi-o cu muştarul amestecat cu miere şi cimbru. Introduceţi carnea la cuptor pentru încă 45-60 de minute, până când este pătrunsă şi amestecul de miere şi muştar s-a transformat într-o glazură caramelizată la suprafaţă.


Cozonac nemţesc (Dresdner Stollen)


Ingrediente

1 kilogram de făină
1/2 litri de lapte
11 grame de drojdie proaspătă
200 de grame de zahăr
100 grame fulgi de migdale
400 de grame de unt (plus încă trei linguri)
400 de grame de stafide (înmuiate peste noapte în rom jamaican, brun)
250 de grame de coajă de lămâie şi portocală confiată
200 de grame de fructe uscate (caise, afine, maceşe, etc)
450 de grame de marţipan
4 plicuri de zahăr vanilat
1 lingură esenţă de migdale
1/2 linguriţă de nucşoară
1/2 linguriţă de cuişoare măcinate
½ sare

200 de grame de zahăr pudră

Mod de preparare

Topiţi untul (cele 400 de grame) şi puneţi-l la răcit. Încălziţi uşor laptele. Rupeţi drojdia şi amestecaţi-o într-un bol cu o lingură de zahăr. Adăugaţi laptele călduţ peste drojdie, amestecaţi uşor şi lăsaţi-o deoparte într-un loc călduţ. Cerneţi făina într-un bol adânc. Adăugaţi zahărul, nucşoara, cuişoarele, sarea, zahărul vanilat şi extractul de migdale. Amestecaţi totul bine. Adăugaţi untul topit şi răcit şi drojdia înmuiată. Frământaţi totul bine. Adăugaţi fructele uscate şi tăiate, stafidele scurse, coaja de portocală şi lămâie, fulgii de migdale. Frământaţi bine şi cu multă răbdare deoarece fructele au tendinţa de a nu se lăsa încorporate în aluatul gras. Puneţi coca la dospit pentru 2 ore, acoperită cu folie alimentară, într-un loc cald. Ungeţi o tavă mare cu unt topit. Refrământaţi şi împărţiţi aluatul în două.

Întindeţi cele două jumătăţi de aluat cu mâna şi plasaţi în mijlocul fiecăreia un baton de marţipan. Rulaţi aluatul peste, în aşa fel încât să obţineţi o creastă pe mijloc. Aşezaţi cele două stollen-uri în tavă. Încălziţi cuptorul la 160 de grade. Lăsaţi aluatul să mai dospească în tavă încă 1 oră şi introduceţi tava , acoperită cu o hârtie de pergament pentru a preveni arderea, la cuptor pentru aproximativ o oră. Stollen-ul este copt când scobitoarea introdusă în interior iese uscată şi curată. Scoateţi tava de la cuptor, stropiţi cele două stollen-uri fierbinţi cu unt topit din belşug şi pudraţi-le imediat cu zahăr pudră.


Sursa : http://alba24.ro/masa-de-craciun-retete-vechi-de-sute-de-ani-si-moderne-pe-care-le-poti-gati-de-sarbatori-sarmalute-friptura-la-tava-cozonaci-460984.html



06. Obiceiuri stravechi de Craciun la romani - Nov 28, 2016 4:37:00 PM


In anumite zone ale tarii, datinile mostenite din batrani se pastreaza si azi cu sfintenie, transmitandu-se la fel din generatie in generatie. Scopul raman acelasi: dorinta de a valorifica in prezent trdaitia si obiceiurile populare romanesti din cele mai vechi timpuri spre a fi preluate si duse mai departe de generatiile viitoare.

• In ajunul Craciunului, oamenii se grabesc sa-si adune lucrurile ce le-au imprumutat prin vecini, spre a avea toata avutia in gospodarie.• Femeile pun un ban de metal si o nuca in apa de spalat, spre a fi in anul ce vine frumoase si bogate.• in ajunul Craciunului, gospodarii pun mana pe toate uneltele din curte, pentru a le folosi cu spor in anul urmator.• in ajunul Craciunului se pregatesc 12 feluri de mancare in amintirea „Cinei cea de taina”, adica a lui Isus si a celor 12 apostoli.• Cu o zi inainte de Craciun, stapanul casei pune o potcoava intr-o caldare cu apa. Barbatul bea primul din ea, apoi o da vitelor, ca sa fie tari ca fierul.• in ajunul Craciunului, se pun in toate cele patru colturi ale mesei catei de usturoi si seminte de mere, ce vor apara familia de deochi si farmece.• in ajun de Craciun se curata hornurile casei, iar funinginea e pusa la radacina pomilor pentru un viitor rod bogat.• Pastorii pun sub pragul casei un drob de sare invelit, lasandu-l pana la „alesul oilor”, in luna aprilie, cand drobul este scos, macinat si amestecat cu tarate si dat ca hrana turmei, pentru a o spori.• La Craciun, painea se asaza pe masa  pentru a atrage belsugul; tot in acelasi scop, sub fata de masa, se pune pleava de grau.• Gospodarii stau la masa festiva de Craciun cu picioarele pe un topor, ca sa fie tari ca fieul in anul ce vine.• Cand primul om ce intra in casa de Craciun este barbat, inseamna bunastare pentru acea familie, in anul urmator.• in noaptea de Ajun se fac priveghi, iar pe masa este asezat un colac cu un cutit infipt in el. • Din ajunul Craciunului pana la Boboteaza, casa e maturata de la prag spre rasarit si nu din capatul locuintei spre prag. Motivul? Sa vina petitorii la fata de maritat. Fetele mari nu trebuie sa dea gunoiul afara din casa.
Sursa : http://www.agenda.ro/obiceiuri-stravechi-de-craciun-la-romani/140285

07. Cele mai tari superstitii de Craciun pe care le-ai auzit vreodata - Nov 28, 2016 12:08:00 PM


1. Prima persoana care iti intra in casa in dimineata zilei de Craciun trebuie sa iti faca urari de bine ca sa indeparteze spiritele rele.

2. Daca nu te saruti cu partenerul sub vasc, s-ar putea sa va despartiti in noul an.

3. Daca nu le dai colindatorilor bani si dulciuri, esti sortit ghinionului pentru tot restul anului ce vine

4. Nu oferi niciunei persoane dragi incaltari de Craciun. Daca faci asta, in viitorul apropiat acea persoana va iesi din viata ta.

5. Daca vrei sa ai un an nou roditor, impodobeste un brad verde, natural.

6. Nu munci cu sarguinta la un lucru de Craciun pentru ca e zi mare si faci pacate.

7. Masa de Craciun trebuie sa contina 12 feluri de mancare.

8. Dupa 12 noaptea, toate decoratiunile ar trebui date jos ca sa aduca noroc.

9. Consumul de alcool nu este permis in Ajunul Craciunului.

10. Daca primul care iti trece pragul de Craciun este un brunet, casa ta va fi binecuvantata.

11. Daca ninge in ziua de Craciun, inseamna ca vei avea si un Paste roditor.

12. Ca sa ai noroc la anul, mananca un mar in Ajunul Craciunului.

13. Lumanarile de Craciun trebuie sa arda pe tot parcursul noptii, pana la rasarit.

14. Aduce ghinion sa canti colinde in alta zi decat in Ajunul Craciunului.

Sursa : http://www.feminis.ro/cele-mai-tari-superstitii-de-craciun-pe-care-le-ai-auzit-vreodata_42234.html


08. Carti postale vechi de Craciun - Nov 28, 2016 11:57:00 AM


























09. Moş Crăciun în jurul lumii - Nov 28, 2016 11:20:00 AM


Pentru copiii din România, Moş Crăciun vine din nordul îndepărtat pentru a aduce daruri celor care au fost cuminţi. Acestea sunt lăsate sub brandul de Crăciun şi, în funcţie de bunăvoinţa părinţilor sau de obiceiurile zonei, cadourile se deschid fie în Ajun, după slujbă, fie în ziua de Crăciun. În unele regiuni, Moşul mai lasă un rând de cadouri la biserică, unde copiii îi mulţumesc cântând colinde.

În SUA, Moşul călătoreşte în ajun într-o sanie zburătoare trasă de reni. El intră în case pe horn şi lasă cadourile sub brad sau în ciorapii agăţaţi deasupra şemineului. Copiii îi lasă lapte şi biscuiţi şi obişnuiesc să îi scrie de dinainte ce daruri şi-ar dori.

În Ungaria, moşul este reprezentat de un înger, în ziua de Crăciun, copiii găsesc bradul gata făcut şi sub el cadourile.

În Rusia, Moş Crăciun ("Babushka") este însoţit de Albă-ca-Zăpada, iar copiii primesc prăjituri şi jucării.

În Franţa, Père Noël se strecoară pe coşul casei şi lasă cadourile în pantofi.

În Austria şi în Germania, figura lui Moş Crăciun este asociată în continuare cu cea a Sfântului Nikolaus, care vine în noaptea dinspre 5 spre 6 decembrie şi lasă cadouri doar pentru copiii cuminţi. Cei care au fost obraznici vor primi doar un mănunchi de nuiele legate cu câteva bomboane. Moş Crăciun şi însoţitorul său, Krampus, sunt îmbrăcaţi în haine roşii. Nikolaus are mitră de episcop pe cap, iar Krampus are corniţe şi o limbă lungă ce îi atârnă din gură. De Crăciun, copiii primesc cadouri de la Cristkindl (Copilaşul Cristos).

În Islanda, cadourile sunt aduse din munţi de către cei 13 pitici de Crăciun care vin pe rând, de la Crăciun şi până pe 6 ianuarie.

În ţările scandinave, spiriduşul "Jul Nisse" arată la fel ca Moş Crăciun, însă este mult mai mic de statură. Pentru el se lasă afară un vas cu terci de orez, tradiţia fiind una de origine păgână.

În Australia, Moş Crăciun este îmbrăcat în pantaloni roşii scurţi şi în loc de sanie este ilustrat într-un elicopter.

 Sursa : http://www.mediafax.ro/social/craciunul-sarbatoarea-nasterii-lui-iisus-cu-brad-impodobit-daruri-si-colinde-foto-14931049


10. Povestea lui Moş Crăciun - Nov 28, 2016 11:13:00 AM


Moş Crăciun îşi are originile în legendele, istoria şi folclorul european. În culturile occidentale, el a ajuns să fie ilustrat cu imaginea unui bătrân simpatic, cu barbă şi burtă, care le aduce copiilor jucării şi dulciuri în Ajunul Crăciunului. Figura modernă a lui Moş Crăciun este inspirată de cea a Sfântului Nicolae din Myra, un episcop creştin care a trăit în secolul al IV-lea în provincia Licia din Anatolia bizantină. El era recunoscut pentru darurile făcute celor săraci, în special pentru zestrea oferită fetelor unui creştin pios, astfel încât acestea să nu fie nevoite să se prostitueze.

Reprezentările lui Moş Crăciun s-au schimbat de-a lungul vremii, astfel că între imaginea acestuia în vechea cultură populară - de frate mai bogat şi mai inimos al lui Moş Ajun - şi imaginea contemporană - de personaj iubit de copii - există mari diferenţe.

Tradiţiile contemporane despre Crăciun, despre Moşul "darnic şi bun", "încărcat cu daruri multe" sunt printre puţinele influenţe livreşti pătrunse în cultura populară de la vest la est şi de la oraş la sat.


Din vechime se ştie că Maica Domnului, fiind cuprinsă de durerile naşterii, i-a cerut adăpost lui Moş Ajun. Motivând că este sărac, el a refuzat-o, dar i-a îndrumat paşii spre fratele lui mai mic şi mai bogat, Moş Crăciun. În unele legende populare şi colinde, Moş Ajun apare ca un cioban sau un baci la turmele fratelui său.

În cultura populară românească, Crăciun apare ca personaj cu trăsături ambivalente: are puteri miraculoase, ca eroii şi zeii din basme, dar are şi calităţi tipic umane. El este bătrân, are o barbă lungă şi este bogat, de vreme ce are turme şi dare de mână.

În mai multe ţări, printre care şi România, "Moş Nicolae" este sărbătorit în continuare la începutul lunii decembrie, când copiii cuminţi sunt răsplătiţi cu dulciuri, în vreme ce copiii obraznici găsesc în ghete nuiele.

Reprezentări ale Sfântului Nicolae, cel ce aduce daruri celor mici, numit de olandezi Sinterklaas, au fost combinate cu reprezentările "părintelui Crăciun" din cultura engleză şi au dus la apariţia lui "Santa Claus" în America şi în ţările vorbitoare de limba engleză.


Pe de altă parte, ideea de spiriduşi de Crăciun vine din credinţa străveche că gnomii păzeau casa omului de spiritele rele. Spiriduşii au fost iubiţi şi urâţi, pentru că, deşi uneori se purtau cu bunăvoinţă, puteau foarte uşor să se transforme în fiinţe răutăcioase şi nesuferite, atunci când nu erau trataţi cum se cuvine. Percepţia cea mai răspândită era că ei se purtau precum persoana cu care aveau de-a face, fiind fie răutăcioşi, fie drăguţi. În Evul Mediu, în loc să ofere daruri, spiriduşii mai degrabă aşteptau să le primească. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea spiriduşii au devenit prieteni ai lui Moş Crăciun.

Sursa : http://www.mediafax.ro/social/craciunul-sarbatoarea-nasterii-lui-iisus-cu-brad-impodobit-daruri-si-colinde-foto-14931049


11. Istoria Bradului de Craciun - Nov 28, 2016 10:37:00 AM


De ce decoram bradul de Craciun?

Obiceiul provine probabil de la egipteni, care isi ornau casele cu frunze de palmier in ziua solstitiului de iarna. Obiceiul a fost preluat de romani, care au folosit, in locul palmierului, brazii.Dar povestea incepe cu adevarat prin secolul al VII-lea, cand un calugar din Devonshire a venit in Germania pentru a raspandi cuvantul Domnului. Legenda spune ca s-a folosit de forma triunghiulara a bradului pentru a simboliza sfanta treime. In Europa secolului al XII-lea, cu ocazia Craciunului, bradul era atarnat de tavan cu varful in jos!

Se pare ca bradul a fost decorat pentru prima data la Riga in 1510. La inceputul secolului al XVI-lea, Martin Luther a decorat bradul cu lumanari, pentru a le sugera copiilor sai sclipirea stelelor de pe cer.

La mijlocul secolului al XVI-lea, apar in Germania primele targuri specializate in vanzarea de cadouri, de obicei mancare sau obiecte de folosinta practica.


Figurile modelate de brutari din paine, care apoi erau agatate in brad ca ornamente, aveau mare trecere. Se pastreaza in acest sens marturia unui vizitator al orasului Strasbourg in 1601. El descrie brazi decorati cu astfel de figurine, cu acadele si ornamente din hartie colorata. Incarcatura biblica atribuia bradului astfel impodobit simbolul pomului paradisului, al belsugului, al cunoasterii si al inocentei.

Beteala a fost inventata in Germania pe la 1610. In acea vreme nu era numai argintie, era chiar din argint! Au fost inventate masini pentru obtinerea unor folii subtiri. Argintul era durabil insa oxida repede, astfel ca au fost incercate diverse aliaje de plumb si cositor, dar produsul era atat de greu, incat se rupea sub propria greutate. Astfel incat argintul a fost folosit pana la mijlocul secolului al XX-lea.

In Marea Britanie, obiceiul bradului de Craciun a patruns prin intermediul negustorilor germani stabiliti in Anglia, care obisnuiau sa-si decoreze casele de sarbatori. Interesant, nu? Sa ne amintim de calugarul din Devonshire care…

Decoratia bradului consta in beteala din argint, lumanari si margele, toate produse in acel secol XVII in Germania si Europa de Est. Obiceiul cerea ca fiecare membru al familiei sau invitat sa aiba cate un mic brad asezat pe masa in dreptul lui, cu cadourile alaturi.

In 1846, Regina Victoria si Printul Albert (de origine germana), apar in „Illustrated London News”, impreuna cu copiii, in jurul bradului de Craciun. Popularitatea familiei regale a facut ca obiceiul sa se raspandeasca repede printre supusi. Bradul a devenit „la moda” nu numai in insulele britanice, ci si pe coasta de est a Americii.


Decoratiile erau de o mare varietate, fiind manufacturate „in casa”. Tinerele doamne petreceau ore decupand fulgi de zapada si stelute, impaturind pliculete pentru cadouri si cosulete de hartie pentru dulciuri. Ansamblul era completat cu margele si beteala din argint produse in Germania, impreuna cu ingerii ce urmau sa stea in varful bradului. Lumanarile erau adesea asezate in inele de lemn.

Tarile din spatiul mediteranean nu s-au aratat prea interesate de brad, preferand scenele biblice asezate pe platforme triunghiulare (ceppo), bogat ornamentate.

In America, bradul de Craciun apare pe la 1747, in comunitatile germane din Pennsylvania, dar se raspandeste abia o data cu dezvoltarea comunicatiilor, in secolul XIX.

In 1882 este patentat becul electric, iar in 1892 el este adaptat pentru pomul de Craciun. Tot in aceasta a doua jumatate a secolului al XIX-lea, obiceiul impodobirii bradului la sfarsit de an patrunde dinspre nord si pe teritoriul actual al Romaniei. Obiceiul s-a suprapus peste cel al butucului de Craciun. Ritual azi disparut, dar atestat inca de la romani, butucul de Craciun, un trunchi de brad taiat (jertfit) si ars pe vatra in noaptea de 24 spre 25 decembrie.


Secolul XX aduce un val de noutati: Dupa 1918, din cauza problemelor de export, Germania nu mai este principalul furnizor de decoratii. Locul sau este luat de Japonia si SUA.

In 1930 brazi de mari dimensiuni sunt amplasati in locuri publice.

La mijlocul anilor ’60, ideile moderniste se rasfrang si asupra pomului de Craciun. Brazii din aluminiu argintiu, importati din America, sunt foarte la moda. Acestia nu necesitau alte decoratii decat sursele de lumina colorata care se reflectau multiplu pe crengile argintii.

In anii ’70 apar brazii artificiali cu aspect foarte realist.


Spre sfarsitul anilor ’90, decorarea bradului se intoarce spre ideile Victoriene, dar cu teme si concepte noi.

Oare ce ne rezerva mileniul al III-lea?…


Sursa : https://andrutza.wordpress.com/2007/12/05/istoria-bradului-de-craciun/



12. Istoria modernă a Crăciunului - Nov 28, 2016 10:27:00 AM

Secolul 19

La începutul secolului al 19-lea, scriitorii și-au imaginat Crăciunul din perioada Tudor ca un moment de sărbătoare de suflet. În 1843, Charles Dickens a scris romanul Colind de Crăciun, care a ajutat la revigorarea „spiritului” de Crăciun și a bucuriei sezonului. Popularitatea sa imediată a jucat un rol major în portretizarea Crăciunului ca o sarbatoare de familie, a bunăvoinței, și compasiunii.

Dickens a încercat să descrie Crăciunul ca un festival al generozității centrat pe familie, în contrast cu tradițiile comunității și bisericii, a căror respectare s-a diminuat spre sfârșitul secolul al 18-lea și începutul secolului al 19-lea. Suprapunând viziunea sale umanitară a sărbătorii, în ceea ce a fost numit „Filozofia colindului”, Dickens a influențat multe aspecte ale Crăciunului care sunt celebrate astăzi în cultura occidentală, cum ar fi reuniunile de familie, mâncarea și băutura de sezon, dansul, jocurile, și o generozitate festivă a spiritului. O frază proeminent din poveste, „Crăciun fericit”, a fost popularizată în urma apariției poveștii. Aceasta a coincis cu apariția Mișcării Oxford și creșterea anglo-catolicismul, care a condus la o renaștere în ritualurile tradiționale și ritualurile religioase.

(Pomul de Crăciun al reginei la Castelul Windsor, publicat în Illustrated London News, 1848, și republicat în Godey’s Lady’s Book, Philadelphia, decembrie 1850)

Termenul Scrooge a devenit un sinonim pentru avar, cu „Bah! Humbug!” desconsiderarea spiritului festiv. În 1843, prima felicitare comercială de Craciun a fost tipărită de Sir Henry Cole. Revigorarea colindelor de Crăciun a început cu  „Colinde antice și moderne de Crăciun” de William Sandys (1833), cu prima apariție în presa scrisă a colindelor „Primul Crăciun„, „Am văzut trei nave„, „Ascultă cântecul îngerilor heralzi” și „Dumnezeu să ne aibă în paza lui, domnilor„, popularizate de Dickens în „Colind de Crăciun”.

În Marea Britanie, bradul de Crăciun a fost introdus la începutul secolului al 19-lea ca urmare a uniunii personale cu Regatul Hanovra a lui Charlotte de Mecklenburg-Strelitz, soția regelui George III. În 1832, viitoarea Regina Victoria a scris despre bucurie ei de a avea un pom de Crăciun, cu lumânări agățate, ornamente, și cadouri plasate în jurul lui. După căsătoria cu vărul ei german Prințul Albert, din 1841 obiceiul a devenit mai larg răspândit în Marea Britanie.

O imagine a familiei regale britanice cu pomul de Crăciun la Castelul Windsor a creat senzație atunci când a fost publicată în Illustrated London News în 1848. O versiune modificată a acestei imagini a fost publicată în Statele Unite în 1850. Prin 1870, pomul de Crăciun a devenit comun in America.

În America, interesul Crăciunului a fost reînviat în 1820 prin mai multe povestiri de Washington Irving, care apar în Crochiul lui Geoffrey Pastel, Gent și „Vechiul Crăciun„. Povestirile lui Irving descriu festivități engleze de Crăciun armonioase și inimoase pe care le-a trăit cât timp a locuit la Aston Hall, Birmingham, Anglia, care au fost în mare măsură abandonate, iar el a folosit tractul Justificarea Crăciunului (1652) a tradițiilor englezești vechi de Crăciun, pe care le-a transcris în jurnal ca un format pentru povestirile sale.

(Un Crăciun norvegian, 1846, pictură de Adolph Tidemand)

În 1822, Clement Clarke Moore a scris poemul O vizită la Sf. Nicolae (cunoscut popular prin primul său vers: A fost cu o noapte înainte de Crăciun). Poemul a ajutat la popularizarea tradiției schimbuloui de cadouri, și sezonul de cumpărături de Crăciun a început să câștige o importanță economică. Așa a început și conflictul cultural dintre semnificația spirituală a sărbătorii și mercantilismul asociat pe care unii îl văd ca o distrugere a sărbătorii. În cartea sa din 1850 Primul Crăciun în Noua Anglie, Harriet Beecher Stowe include un personaj care se plânge că adevăratul sens al Crăciunului a fost pierdut printre cumpărături.

În timp ce celebrarea Crăciunului nu era încă un obicei în unele regiuni din SUA, Henry Wadsworth Longfellow a detectat „o stare de tranziție a Crăciunului aici, în Noua Anglie”, în 1856. „Vechiul aentiment puritan îl împiedică să fie o sărbătoare veselă, consistentă, deși în fiecare an evoluează.” În ziarul Reading, Pennsylvania se remarca în 1861, „Chiar și prietenii noștri prezbiterieni care până în prezent au ignorat cu fermitate Crăciunul – au deschis ușile bisericii lor și s-au adunat cu vigoare pentru a sărbători aniversarea nașterii Mântuitorului.”

Prima Biserică Congregațională din Rockford, Illinois, „deși cu un spirit autentic puritan”, s-a „pregătit pentru o mare sărbătoare de Crăciun”, a scris un jurnalist de știri  în 1864. În anul 1860, paisprezece state, inclusiv mai multe din Noua Anglie, au adoptat Crăciunul ca sărbătoare legală. În 1875, Louis Prang a introdus felicitarea de Crăciun pentru americani. El a fost numit „părintele felicitărilor americane de Crăciun”. În 1885 Crăciunul a fost declarat oficial sărbătoare federală în Statele Unite ale Americii.

Secolul 20

Până în anii 1950, în Marea Britanie, multe obiceiuri de Crăciun s-au limitat la clasele superioare și familiile mai înstărite. Masa populației nu a adoptat multe dintre ritualurile de Crăciun care mai târziu au devenit generale. Bradul de Crăciun era rar. Cina de Crăciun era de obicei formată din carne de vită – cu siguranță nu de curcan. În ciorapi lor copii primeau un măr, portocale și dulciuri. Celebrarea familiilor complete de Crăciun cu toate obiceiurile aferente a devenit larg răspândită odată cu prosperitatea care a crescut în anii 1950. Ziarele naționale apăreau în ziua de Crăciun până în 1912. Postul era păstrat în ziua de Crăciun până în 1961. Meciurile de fotbal de Crăciun au continuat în Scoția până în 1970, în timp ce în Anglia au încetat la sfârșitul anilor 1950.

Sub ateismul de stat al Uniunii Sovietice, după înființarea sa în anul 1917, sărbătorirea Crăciunului – împreună cu celelalte sărbători de sezon – a fost interzisă. Liga ateilor militanți a încurajat elevii să dezvolte campanii împotriva tradițiilor de Crăciun, cum ar fi bradul de Crăciun, precum și a altor sărbători creștine, inclusiv de Paști; Liga a stabilit o vacanță antireligioasă în ultima zi a fiecărei luni ca un înlocuitor. În plus, în ziua de Crăciun, copiii din Moscova au fost încurajați să scuipe pe crucifixe ca semn de protest față de această sărbătoare.  Persecuția s-a încheiat abia după dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991, când Crăciunul a fost sărbătorit pentru prima dată în Rusia, după șapte decenii.




Sursa : https://www.setthings.com/ro/istoria-moderna-a-craciunului/


13. Istoria avionului - Nov 23, 2016 9:39:00 PM


Prin 1680, după ce a studiat îndelung zborul păsărilor, fiziologul şi fizicianul italian Giovanni Borelli a conchis că omul nu poate zbura prin mijloace proprii. De aceea, mulţi au gândit apoi, după senzaţionala invenţie a fraţilor Montgolfier, că soluţia zborului uman o constituie aparatele mai uşoare decât aerul.

Dar, când a apărut ideea înlocuirii forţei musculare printr-o maşină, au apărut partizanii unor aparate de zbor mai grele decât aerul.

Cel mai important reprezentant al acestei orientări a fost un englez cu o remarcabilă viziune, George Cayley. În cartea „Despre navigaţia aeriană” (1809), el a enunţat principiul funcţionării avionului (o suprafaţă portantă suportă o greutate, înfrângând rezistenţa aerului printr-o forţă motrice) şi i-a descris componentele principale, inclusiv elicea. În 1804 a construit o machetă, iar, din 1809, mai multe planoare, dar n-a avut la dispoziţie un motor suficient de uşor.

În ciuda inovaţiilor sale remarcabile, Cayley a fost împiedicat să progreseze din cauza tehnologiei timpurilor în care trăia. Singura sursă de acţionare mecanică disponibilă atunci, motorul cu abur, s-a dovedit nepotrivită aplicaţiilor aeronautice.

Folosit pe scară largă în anii 1800, motorul cu abur a revoluţionat designul navelor şi a făcut posibilă apariţia căii ferate, numai că navele şi locomotivele nu trebuia să se ridice în aer. Motoarele cu abur erau masive şi grele, mult prea grele pentru puterea produsă, şi necesitau cantităţi considerabile de lemn sau carbune pentru alimentare şi apă pentru producerea aburului.

Cu toate acestea, modelele de planoare ale lui Cayley n-au trecut neobservate. Mulţi i-au studiat şi i-au copiat realizările, iar planoarele sunt încă folosite în prezent, înregistrându-se zboruri pe distanţe şi de durate impresionante.

Cercetările lui Cayley au fost continuate de admiratorul său, William Henson. Asociatul lui, inginerul John Stringfellow, a construit, la scară redusă , „maşina aeriană cu abur”, care, în 1848, a efectuat coborâri în zbor planat, greutatea motorului nepermiţându-i, din păcate, să câştige altitudine, ci doar să prelungească alunecarea.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea au activat doi dintre principalii pionieri ai zborului.


Prima contribuţie ştiinţifică importantă la perfecţionarea planoarelor i-a aparţinut inginerului german Otto Lilienthal. El a studiat îndelung zborul păsărilor, consemnând rezultatele observaţiilor în lucrarea „Zborul păsărilor ca bază a aviaţiei”. Lilienthal a construit şi a pilotat numeroase planoare în diferite experimente şi a încorporat în designul avionului său un mic motor cu benzină. Efectuase deja numeroase zboruri când, în 1896, s-a rănit mortal căzând de la 15 metri înălţime.

În aceeaşi perioadă, englezul de origine americană Hiram Stevens Maxim a construit, în 1894, un biplan acţionat de puterea aburilor. Avionul avea două motoare şi două elice şi a reuşit să se ridice de la sol. În ciuda debutului promiţător, Maxim a renunţat în mod inexplicabil să-şi continue munca la acest proiect.

În 1900, numărul de experienţe făcut de predecesori era suficient de mare pentru a permite unui inventator metodic şi perseverent să facă să zboare un aparat cu propulsie mecanică şi care să aibă o persoană la bord. Acest lucru a fost înfăptuit de fraţii Wright.


Orville şi Wilbur Wright, doi fraţi din Dayton, Ohio (SUA), sunt recunoscuţi fără echivoc de către toţi istoricii aeronauticii drept inventatorii primului avion funcţional.

Povestea potrivit căreia cei doi erau nişte mecanici de biciclete semianalfabeţi care au descoperit, în mod absolut întâmplător, secretele zborului, este calomnioasă şi lipsită de o bază reală, având în vedere informaţiile de care dispunem la ora actuală.

Ce-i drept, fraţii Wright nu beneficiaseră de o educaţie completă, încercând iniţial să îmbrăţişeze o carieră de editori şi publicişti ai unui ziar, iar apoi ocupându-se cu repararea bicicletelor. Însă, de îndată ce au devenit interesaţi de zborul păsărilor, în anul 1899, ei au început să studieze aviaţia în modul cel mai serios, remarcându-se ca cercetători experimentali adevăraţi.

Fraţii Wright au pus la punct un aparat caracterizat prin stabilitatea aripilor, pe care le-au alungit, diminuându-le curbura şi prevăzându-le cu o comandă ce permitea deformarea lor (până atunci, când planorul se înclina într-o parte, pilotul îl redresa aplecându-şi corpul în partea opusă, pentru a evita căderea; prin deformare, vârful aripii se ridică în partea spre care se apleacă aparatul şi coboară în cealaltă parte, ceea ce produce inversarea mişcării de înclinare). Odată construit un aparat stabil, fraţii Wright s-au ocupat de propulsie, realizând un motor cu explozie, uşor (83 kg şi 13 CP), de care aveau nevoie. În sfârşit, au construit şi o elice deosebit de eficientă pentru acea dată (aparatul avea două elice, contrarotative, puse în mişcare de pinioane şi de lanţuri de bicicletă).

La sfârşitul anului 1903 s-au efectuat primele zboruri. Deşi reprezenta tehnica cea mai avansată a vremii, acest aparat – The Flyer ( Zburătorul ) – nu putea decola prin mijloace proprii, fiind catapultat de pe o pistă din lemn.

Prima încercare de decolare a fost un eşec, din cauza unei erori de pilotaj comise de Wilbur (acesta câştigase dreptul de a pilota la prima încercare, dând cu banul). A doua încercare i-a permis lui Orville să efectueze un „zbor”de 12 secunde pe o distanţă de 36 de metri. În aceeaşi zi – 17 decembrie 1903 – el a reuşit să ţină aparatul în aer timp de 59 de secunde şi să parcurgă o distanţa de 260 de metri.

Aeroplanul se născuse.

Wilbur a murit în anul 1912, însă Orville a trăit până în 1948, suficient de mult pentru a observa cum invenţia sa şi a fratelui său a modificat istoria secolului al XX-lea şi a schimbat lumea în care trăim.


Unul dintre pionierii aviaţiei mondiale, românul Traian Vuia, a realizat un aparat de concepţie proprie care a decolat şi zburat prin mijloace mecanice de bord. Acest zbor memorabil s-a realizat la Paris, la 18 martie 1906, contribuind la deschiderea unei ere noi în istoria aeronauticii.

Aparatul, numit Vuia 1 era un monoplan uşor, cu cadru din ţevi de oţel, aripi pliabile din pânză de in impermeabilizată, întinsă pe un schelet metalic, cu o singură elice şi tren de aterizare alcătuit dintr-un carucior cu patru roţi, dotat cu pneuri (folosite pentru prima oară în construcţia de avioane). Acest zbor integral mecanic s-a efectuat pe o distanţă de 12 metri, la o înălţime de aproape 1 metru.

Românul Henri Coandă este considerat părintele avionului propulsat prin reacţie, pe care l-a experimentat pentru prima oara în lume în 1910, lângă Paris. Dar cea mai importantă invenţie care l-a făcut celebru în întreaga lume este “efectul Coandă”, brevetat în 1934, sub denumirea de procedeu şi dispozitiv pentru devierea unui fluid în alt fluid.

Această invenţie care a revoluţionat aeronautica, găsindu-şi numeroase aplicaţii şi în alte domenii, consta în aceea că un jet de fluid are tendinţa să adere la un perete drept aflat în aval de o curbură bruscă, din cauza presiunii create prin antrenarea fluidului în scurgerea turbionară dintre jet şi peretele curbat. Invenţia sa a condus la apariţia turboreactoarelor, la care forţa de propulsie şi portanţa sunt asigurate de jeturile de gaze de ardere, evacuate cu viteze foarte mari din efuzoare.

Prin realizările lor deosebite, celebrii inventatori români Traian Vuia şi Henri Coandă, alături de Aurel Vlaicu, au contribuit din plin la evoluţia aeronauticii mondiale.

Sursa : https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/04/21/inventii-in-istorie-avionul/


14. Istoria navelor cu abur - Nov 23, 2016 9:30:00 PM

Mulţi specialişti cred că Robert Fulton a fost inventatorul navei cu abur. Însă existau deja diferite variante ale unor ambarcaţiuni propulsate de puterea aburului înaintea invenţiei lui Fulton. Meritul acestuia constă în demonstrarea faptului că, un vapor bine construit, se putea realiza cu tehnica disponibilă la acea vreme şi putea fi o modalitate viabilă de transport.

În general, oamenii priveau cu destulă neîncredere aceste construcţii navale de forme neobişnuite, ce scoteau nori de fum negru pe coşuri înalte şi înguste. Toate deficienţele constructive de execuţie şi randament ale cazanelor şi motoarelor cu abur, accidentele des întâlnite în această perioadă de început, erau psihologic multiplicate de faptul că se produceau pe apă, reducând şi mai mult probabilitatea supravieţuirii persoanelor implicate în procesul de transport. Nu este de mirare că în aceste condiţii, pasagerii primelor vapoare erau consideraţi eroi de către contemporanii lor. A fost necesară munca îndârjită şi îndelungată a unui inginer, constructor şi inventator, pentru a înfrânge neîncrederea generală; numele său este Robert Fulton.

În ziarul parizian „Journal des Debats” din 30 iulie 1803 se putea citi următorul articol:

„S-a făcut încercarea unei noi invenţii, al cărui succes deplin şi strălucit va avea cele mai strălucitoare consecinţe pentru comerţul şi navigaţia internă a Franţei. De două sau trei luni se putea vedea la mal, în dreptul maşinii cu abur din Chaillot un vas cu o înfăţişare stranie, datorită faptului că avea două roţi mari fixate pe o osie, ca la un car; în spatele lor se afla un fel de sobă mare cu un coş, despre care se spunea că ar fi o mică maşină cu aburi, menită a pune în mişcare roţile şi vasul. Acum câteva săptămâni nişte răuvoitori au scufundat această construcţie. Autorul ei, reparând stricaciunile, a dobândit cea mai măgulitoare recompensă pentru râvna şi talentul său. La orele şase seara, ajutat doar de trei persoane, a pus vasul în mişcare, împreună cu alte două ataşate la spatele lui; timp de o oră şi jumătate a oferit curioşilor spectacolul bizar al unui vas acţionat de roţi, asemenea unui car; roţile prevăzute cu aripi sau lopeţi erau ele însele puse în mişcare de o maşină cu abur. Urmându-l de-a lungul cheiului, ni s-a părut ca viteza sa împotriva curentului Senei este egală cu aceea a unui pieton grăbit; în josul curentului ea a fost cu mult mai mare. Autorul acestei strălucite invenţii este americanul Fulton, mecanic vestit !”.

„Journal des Debats” nu exagerează cu nimic în aprecierea invenţiei şi a calităţilor inventatorului; Fulton ajunsese o personalitate cunoscută în Franţa, deoarece cu doi ani inainte, în iulie 1801, evoluase la Brest cu „Nautilus” primul submarin din istorie, a cărui construcţie durase un an întreg. Lung de 6,4 m, naviga la suprafaţă cu ajutorul unui sistem de vele, iar în apă prin intermediul unei elice acţionate manual. Sistemul de scufundare-ridicare era cel utilizat şi astăzi la submarine, umplerea sau golirea compartimentelor de balast cu apă. Să remarcăm adâncimea de scufundare maximă – 7 m şi timpul de rămânere în submersiune, de cel mult 6 ore.

Ambele invenţii au fost prezentate lui Napoleon Bonaparte, pe atunci prim-consul al Franţei. Acesta a ridicat din umeri şi a replicat tăios:

„În toate capitalele sunt o droaie de aventurieri şi de oameni cu proiecte care le oferă tuturor suveranilor drept adevarate minuni, ce nu există decât în imaginaţia lor. Sunt cu toţii nişte şarlatani şi impostori. Acest american este unul dintre ei; nu-mi mai pomeniţi despre el” şi apoi, cu referire la soluţia acţionării vaselor cu abur, a continuat „Cutiile care scuipă fum nu vor avea niciodată valoare practică în calitate de nave de luptă”.

Clermont
Fulton a tras concluziile ce se impuneau: şi-a dat seama că în Lumea Veche nu mai avea nici o şansă de reuşită şi s-a întors în Statele Unite. Aici a cointeresat un new-yorkez bogat numit Livingstone, cu relaţii întinse în cercurile politice şi economice americane. Cu ajutorul acestuia a construit vasul „Clermont”‚ prima navă cu abur fără carenţe tehnice sau constructive mai importante, propulsată cu ajutorul roţilor cu zbaturi plasate câte una la fiecare bord.

Prima cursă, de 150 km, pe fluviul Hudson, între New York şi Albany, a durat 32 de ore. Călătoria a avut un mare răsunet şi a înlăturat ultimele indoieli referitoare la utilizarea aburului la transporturile de toate felurile, pe râuri şi canale. Cuplul Fulton-Livingstone a obţinut monopolul circulaţiei vapoarelor pe teritoriul statului New York, extins ulterior şi pe canalul dintre Marile Lacuri şi Oceanul Atlantic.

Când, în 1809, John Stewens a construit vaporul „Phoenix”, s-a lovit de interdicţia de a circula pe fluviul Hudson, rezultată din acest monopol, şi a fost nevoit să plece de la New York la Philadelphia pe Atlantic, realizând astfel prima călătorie maritimă a unui vapor. Câţiva ani mai târziu, pe fluviile şi canalele americane circulau practic numai nave cu abur. Oricine doreşte amănunte suplimentare despre condiţiile de călătorie, caracteristicile transporturilor şi ale navelor, poate apela la biografia şi opera literară a lui Samuel Clemens – cunoscut la noi sub pseudonimul de Mark Twain -, care cuprinde tot ceea ce s-ar putea spune despre acest subiect.

Napoleon Bonaparte şi-a dat seama de greşeala făcută şi a încercat să-l determine pe Fulton să revină în Franţa; prea târziu însă, americanul îşi pusese invenţiile în slujba propriei sale patrii.

Cea mai exactă apreciere a contribuţiei lui Fulton la dezvoltarea construcţiilor de nave aparţine tot lui Napoleon. În iulie 1815 se afla la bordul navei „Bellerophon”, aşteptând sentinţa guvernului englez, care, după cum se ştie, l-a exilat în insula Sfânta Elena. Vremea era caldă, nici o adiere de vânt nu se făcea simţită, iar pânzele tuturor navelor din port atârnau neputincioase de-a lungul catargelor. Napoleon, care sta pe punte, a observat cum un vapor s-a apropiat în viteză şi a trecut pe lângă „Bellerophon”, ieşind apoi din radă. Împăratul a rămas tăcut toată seara, chiar şi în timpul mesei. Numai înainte de a merge la culcare, le-a adresat însoţitorilor săi cunoscutele cuvinte:

„Când l-am gonit pe Fulton, i-am dăruit imperiul meu”.

Structura şi caracteristicile flotelor s-au modificat radical în acest productiv secol al XIX-lea. Evoluţia construcţiilor de nave este direct influenţată de competiţia dintre navele cu pânze şi cele cu abur. După momentul Fulton, câteva evenimente jalonează drumul spre supremaţia absolută al navelor cu abur.

În anul 1819 vaporul „Savannah” de 380 de tone, cu propulsie mixtă – vele şi abur – a traversat Atlanticul. În timpul călătoriei stocul de cărbune s-a epuizat, iar vasul a navigat mai departe cu vele; nava a dat numai parţial satisfacţie. Cu toate acestea, şase ani mai târziu, în 1825, vasul englez „Enterprise”, de 480 de tone, a parcurs ruta Anglia- India, în 54 de zile, din care 35 de zile cu ajutorul aburului; în 1827, vaporul olandez cu zbaturi „Curacao” a reuşit prima traversare a Atlanticului fără ajutorul velelor, între Rotterdam şi Guyana Olandeză.

Deşi transportul maritim cu vapoare se dezvolta continuu, folosirea motorului cu abur pe distanţe lungi nu întrunea sufragiile tuturor specialiştilor şi a publicului larg din cauza unor probleme tehnice. Două perfecţionări au înlăturat ultimele reticenţe, intervenind hotărâtor în favoarea vaporului: utilizarea elicei ca mijloc de propulsie şi a oţelului ca material de construcţie a corpului navei.

Pentru înlăturarea ultimelor îndoieli s-a organizat în 1845, în spirit sportiv tipic englez, o întrecere directă: două nave de aceeaşi putere, “Rattler” cu elice şi „Albert”cu zbaturi, au fost legate între ele cu un cablu. Ambele au pornit în acelaşi timp, utilizând forţa aburului; a învins nava cu elice, care a tras după ea nava cu zbaturi.

Great Eastern
În ceea ce priveşte utilizarea oţelului ca material de construcţie, după mai multe încercări, datând încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în 1843 s-a construit vasul de pasageri „Great Britain”. Deşi avea dimensiuni destul de impresionante, punctul forte l-au constituit nu gabaritul, ci unele soluţii tehnice în premieră absolută, realizabile numai cu ajutorul metalului, soluţii ce au mărit considerabil calitatea transporturilor: fundul dublu, împărţirea corpului navei în compartimente etanşe, reducerea mişcării de balans etc. Trecerea de la „Great Britain” la „Great Eastern”de 27 400 de tone, cea mai mare navă din secolul al XIX-lea, lansată în 1857, dotată cu maşini cu abur totalizând 8000 CP, nu a însemnat decât un pas firesc în evoluţia construcţiilor navale. Cele mai mari nave din lemn cu vele cunoscute în istorie, navele „France” şi „Preussen”de circa 8000 de tone, jucau rolul piticilor pe lângă uriaşul „Great Eastern”.

Navele cu abur au avut o perioadă lungă de prosperitate, fiind înlocuite abia odată cu folosirea altor carburanţi pentru acţionarea lor.

Sursa : https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/04/06/inventii-in-istorie-navele-cu-abur/


15. Istoria bicicletei - Nov 23, 2016 9:23:00 PM

Bicicleta este considerată cel mai eficient mod de transformare a energiei umane în propulsie. În a doua jumatate a secolului al XX-lea, în care lumea a început să-şi pună problema propriei stări de sănătate, popularitatea acestui vehicul a cunoscut o revigorare, la aproape 150 de ani după inventarea sa de către un scoţian, Kirkpatrick Mac Millan.

Mac Millan, un fierar din provincia scoţiană Dumfrieshire, a realizat prima bicicletă funcţională în vara lui 1839, după patru ani de experimentări intense. Mai încercaseră şi alţii, dar fără succes. Un francez, Jean Theson, a obţinut în anul 1645 un patent pentru un vehicol cu patru roţi, cu care „ pasagerul” se deplasa mergând şi nu pedalând. Bicicleta lui Mac Millan era perfect echilibrată şi avea patru roţi cu jenţi din fier. Roata din faţă, care putea fi manevrată cu uşurinţă şi avea circa 75 de centimetri în diametru, şi roata din spate, acţionată de pedale şi fiind cu vreo 25 de centimetri mai mare, făceau din bicicleta lui Mac Millan un vehicol uşor manevrabil la viteze destul de ridicate.


Bicicleta prea mare a lui Mac Millan a devenit curând neinteresantă, iar bicicleta modernă a ajuns populară de-abia în 1861, când doi francezi, Pierre Michaux şi fiul său Ernest, au construit un vehicul a cărui roată frontală avea două pedale. Noul model a primit numele de velociped sau de „ zgâlţâitoare de oase” din cauza călătoriei inconfortabile şi adesea violente pe care trebuia să o suporte cel ce îl folosea. Motivul zdruncinăturilor era faptul că acest velociped era construit în întregime din lemn, apoi a primit anvelope metalice, iar contactul dintre aceste materiale şi piatra cubică a drumurilor, de exemplu, ducea la o călătorie cu clănţăneli de dinţi.

În jurul anului 1870 au apărut primele vehicule integral metalice, cu câteva modificări importante. Una dintre acestea a constat în faptul că roata mai mare din faţă a devenit şi mai mare, începând să fie proiectată în funcţie de lungimea maximă a picioarelor utilizatorului, deoarece s-a descoperit că, cu cât era mai mare, cu atât creştea şi distanţa parcursă la o singură apăsare de pedală. A doua modificare, mai importantă decât prima, a fost folosirea anvelopelor din cauciuc masiv. De asemenea, modelele au ţinut cont şi de necesităţile femeilor, apărând astfel tricicleta pentru adulţi pe care acestea o puteau folosi chiar şi dacă purtau fuste lungi.

În pofida îmbunătăţirilor aduse, a persistat problema găsirii unor roţi mai confortabile şi mai practice. Deşi cauciucul folosit la anvelopele roţilor de bicicletă a fost de mare ajutor, acesta nu rezista la variaţiile de temperatură . Pe vreme rece se usca şi devenea fragil, iar pe caldură se înmuia şi devenea lipicios. Trebuia descoperită o metodă de tratare a cauciucului pentru ca acesta să-şi păstreze proprietăţile constante.

În această vreme, Charles Goodyear, fiul unui negustor din New Haven, SUA, făcea diferite experienţe cu cauciucul pentru a găsi o soluţie. În mod întâmplător şi bine venit, într-o zi din anul 1839, acesta a găsit soluţia în momentul în care a vărsat accidental sulf şi cauciuc pe o plită încinsă din atelierul său. Rezultatele acestui accident au fost uimitoare. El a descoperit cu stupoare că materialul rămăsese lipicios, iar când a expus cauciucul contaminat cu sulf la temperaturi deopotrivă ridicate şi scăzute, a observat că acesta nu-şi pierdea proprietăţile. Ulterior, procesul prin care se adăuga sulf cauciucului, pentru ca acesta să-şi păstreze consistenţa, a primit numele de „vulcanizare”.

Curând, au apărut alte două invenţii care au transformat bicicleta într-un vehicul ce a rămas în mare parte neschimbat până în prezent.

În anul 1876, Archibald Sharp, un inventator londonez, a introdus roata cu spiţe de întindere, a cărei greutate redusă şi rezistenţă ridicată a dus la lărgirea posibilităţilor de proiectare şi la producerea unei game variate de biciclete.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, anvelopele de biciclete erau produse în continuare din cauciuc masiv, însă într-o zi din anul 1887, fiul de patru ani a lui John Dunlop i s-a plâns că tricicleta lui îl zgâlţia prea tare. Răspunsul lui Dunlop? A realizat o anvelopă „pneumatică” sau umplută cu aer pentru tricicleta fiului său. Iar invenţia a dat rezultate. Dintr-o dată fiul său se deplasa pe o pernă de aer plasată între cauciuc şi janta roţii, astfel că toate şocurile erau acum absorbite de această parte a anvelopei, nu de cel care mergea pe bicicletă. În 1890, anvelopa pneumatică era produsă în masă, având ca rezultat nu doar creşterea gradului de confort al bicicletei, ci şi adoptarea modelului de bicicletă cu două roţi egale – model popular şi la ora actuală.

https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/04/02/inventii-in-istorie-bicicleta/


16. Istoria motocicletei - Nov 23, 2016 9:19:00 PM

După apariţia, în jurul anului 1860, a motorului cu abur şi a bicicletei, era inevitabil ca cineva să unească aceste invenţii pentru a produce prima motocicletă cu motor cu abur. De fapt, acest obiectiv a fost realizat în ultimii ani ai acelui deceniu de mai mulţi inventatori din diferite tări. Însă datorită faptului că cel mai funcţional model a fost realizat în Franţa, se consideră că motocicleta ar fi apărut în această ţară. Două decenii mai târziu şi-au făcut apariţia motociclete pe benzină, care foloseau principii inginereşti valabile şi în prezent.


Într-un interval relativ scurt, cilindrii puternici, schimbătoarele de viteză şi manete de control ale accelerării şi frânării au permis distanţarea tehnologiei timpurii a motocicletelor de cea a automobilului. În schimb, nu după mult timp, confortul şi statutul de a fi proprietar al unui automobil au prevalat, motocicletei atribuindu-i-se un rol minor, mai degrabă sportiv, în cadrul societăţii.

Totuşi, motoarele au trecut printr-o perioada de renaştere la sfârşitul anilor ‘70. Ca urmare a neaşteptatei reduceri a rezervelor mondiale de combustibil, principala lor calitate economică, reprezentată de consumul specific redus, le-a propulsat pe piaţa mondială într-un număr fără precedent. Multe modele erau însă motorete, hibrizi moderni rezultaţi din combinarea motocicletei cu bicicleta, vehicule ce i-ar fi încântat cu siguranţă pe pionerii bicicletelor.

Sursa : https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/04/02/inventii-in-istorie-motocicleta/


17. Istoria autobuzului - Nov 23, 2016 9:15:00 PM


Primul autobuz, o diligenţă cu abur, prevăzut cu 18 locuri şi 6 roţi, a fost inventat în anul 1830 de Sir Goldsworthy Gurney din Anglia. El l-a condus personal în cursa inaugurală dintre Londra şi Bath, pe o distanţă de 130 de kilometri. Această primă cursă s-a bucurat de un asemenea succes, încât în mai puţin de un an se înfiinţa prima cursă regulată între Gloucester şi Cheltenham, care transporta pasagerii cu ajutorul a trei diligenţe cu abur de-ale lui Gurney.

Asemenea tuturor autobuzelor primitive, invenţia lui Gurney era în principal un camion modificat – o caroserie greoaie montată pe un saşiu de camion motorizat. Acest hibrid, lipsit de eleganţă, dar practic, se regăseşte şi în prezent sub forma autobuzelor de scoală, care sunt concepute pe baza unui saşiu ranforsat de camion.

Copiind şi rafinând modelul britanic, germanii au pus în circulatie în anul 1895 un omnibuz cu opt locuri, acţionat prin intermediul unui mic motor monocilindric cu ardere internă. Acesta reprezenta o îmbunătăţire semnificativă din punctul de vedere al vitezei şi al manevrabilităţii, însă era încă departe de ideal. În acea vreme, autobuzele erau mari şi greoaie şi se deplasau anevoios chiar şi pe un drum drept, neted, fără să execute niciodată viraje bruşte (ca nu cumva să se rastoarne) sau să urce pante (din cauza opririi inevitabile).


Cel mai avansat autobuz al perioadei a provenit din atelierele lui Gottlieb Daimler, inventatorul carburatorului (ce a facut posibilă funcţionarea primului motor pe benzină de turaţie înaltă) şi unul dintre precursorii erei automobilului. După ce şi-a dedicat peste două decenii de viată perfecţionării automobilului, Daimler a prezentat în 1903 un motor cu patru cilindri şi opt cai-putere, angrenat de o cutie cu patru viteze. În doi ani, autobuzele germane străbăteau fără probleme drumurile şerpuitoare şi muntoase, tractând de asemenea rulote cu pasageri.

Sursa : https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/03/31/inventii-in-istorie-autobuzul/


18. Istoria automobilului - Nov 23, 2016 9:07:00 PM

Originea automobilului se pierde în mulţimea de nume şi invenţii a zeci de oameni din cel puţin 12 ţări ce şi-au adus contribuţii mai mari sau mai mici la dezvoltarea tehnologiei automobilului, încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea.

Medicul francez Denis Papin a inventat autoclava (recipient închis etanş în care se produc procese fizice şi chimice sub presiune şi la temperaturi ridicate) pe care el a numit-o „reactorul cu abur” în 1690 şi a propus, reflectând la acestă descoperire a sa, posibila construire a unui vehicul folosindu-se aceleaşi principii ale puterii aburului.


Totuşi, acest proiect a rămas doar un vis. Primul om ce a călătorit cu un vehicul propulsat prin puterea aburului, conceput de el însuşi, a fost Nicholas Cugnot, care a atins, în anul 1769, pe o stradă din Paris, viteza de 4 km/h, pentru ca, aflat în culmea succesului, să intre într-un copac, producând primul accident auto din istoria automobilelor.

Majoritatea istoricilor îi consideră pe doi germani, Karl Benz şi Gottlieb Daimler, drept principalii pioneri ai automobilului cu motor termic cu ardere internă şi, prin urmare, părinţii maşinilor moderne. Primul automobil cu care s-a realizat un test reusit a fost vehiculul cu trei roţi construit în anul 1885 de Benz, un inginer mecanic, în fabrica sa. Semănând cu un cărucior de copii gigant, maşina a parcurs patru ture în jurul fabricii pe un drum de zgură, fiind aclamată de soţia şi angajaţii lui Benz, înainte ca unul dintre lanţuri să cedeze, iar
automobilul să se oprească.

În acelaşi an, în timpul unei demonstraţii publice, Benz a suferit primul său accident auto când, emoţionat de viteza maşinii sale, a uitat să folosească volanul, iar vehiculul s-a izbit de un zid.

Testul lui Daimler a survenit la câteva luni după turele efectuate de Benz în jurul fabricii sale, el realizând un parcurs fără accidente. Deşi mulţi inventatori anteriori abandonaseră încercarea de a produce un atomobil funcţional, atât Benz, cât şi Daimler au progresat, în mod independent. De fapt, companiile lor au fuzionat în anul 1926, producând ulterior automobilele ce poartă marca Mercedes – Benz. În mod surprinzător, Daimler şi Benz nu s-au întâlnit niciodată.

Aceştia au fost, însă, rivali înverşunaţi, care au revendicat ulterior inventarea automobilului. Privind retrospectiv, se pare că Daimler şi-a vizualizat automobilul ca pe un fel de trăsură motorizată, în timp ce Benz, care avea o imaginaţie mai bogată, a realizat maşina ca pe un vehicul de transport cu totul nou. Totuşi, motorul lui Daimler a transformat automobilul în realitate. Când sunt luate în considerare toate contribuţiile, istoricii le acordă onoarea inventării automobilului amundorura, în egală măsură.

Istoria automobilului ar fi însă incompletă fără prezentarea activităţii americanului Henry Ford. Despre Ford se ştiu cu precizie trei lucruri: a revoluţionat automobilul la nivel mondial prin producerea unei maşini practice pe care şi-o puteau permite foarte mulţi oameni; a inventat conceptul de linie de producţie care a revoluţionat industria, şi a schimbat stilul de viaţă al americanilor. Înaintea lui Ford existau calul şi căruţa. După Ford, exista automobilul.

Membrii familiei Ford au venit în oraşul Dearborn, Michigan, din comitatul irlandez Cork, în 1832. William, tatăl lui Henry, a sosit alături de o mulţime de unchi şi mătuşi în anul 1840, din cauza foametei provocate de lipsa cartofilor din Irlanda.

Henry, care s-a născut cu doi ani înainte de încheierea războiului civil, lucra pământul familiei sale. La vârsta de 16 ani însă, s-a angajat cu jumatate de normă la un atelier unde-şi putea satisface pasiunea pentru studierea funcţionării mecanismelor şi pentru inventică . Ulterior, s-a angajat în cadrul Companiei Detroit Edison, iar la vîrsta de 30 de ani ajunsese responsabil de elecricitatea oraşului. Acest post îi lăsa mult timp liber pe care şi-l petrecea în atelierul său unde, în 1893, a construit un motor de benzină superior modelelor deja existente. Trei ani mai târziu a inventat un obiect cu aspect dizgratios, asemănător unui paianjen, ce avea patru roţi şi era pe jumătate bicicletă, pe jumătate maşină. A fost botezat „cvadriciclu” sau „trăsura fără cai”. În următorii ani a adus mai multe îmbunătăţiri trăsurii fără cai, iar în 1903 a ajuns la concluzia că obţinuse o maşină comercială. Cu o sumă de numai 28.000 de dolari, Ford a reuşit să înfiinţeze compania care îi va purta numele.

În 1908, Ford a anunţat că va construi un automobil pentru toată lumea, bine realizat, dar la un preţ moderat. În 1908, modelul Ford T costa 950 de dolari dar, datorită inovaţiilor lui Ford la linia de producţie şi posibilităţii de a-şi plăti muncitorii cu salarii duble faţă de ceilalţi producători de automobile, fapt care a încurajat creşterea productivităţii, a reuşit în 1927 să vândă modelul Ford T cu mai puţin de 300 de dolari. Regulile fabricării în serie erau aplicate atât de strict, încât toate maşinile erau vopsite în negru. Ford spusese: „Clientul nostru poate cere orice culoare… cu condiţia să fie neagră”.

Pentru obţinerea pieselor necesare construirii automobilelor, Ford a cumpărat tot ceea ce putea să îi furnizeze materiile prime de care avea nevoie, precum şi vapoarele şi trenurile cu care acestea erau transportate. Venitul său ajunsese acum la un nivel atât de ridicat, încât putea finanţa aceste achiziţii din propriul său buzunar.

Ford era un om dur, dar singurul lucru peste care n-a putut să treacă, cea mai mare tristeţe a vieţii sale, a fost moartea prematură, în 1943, a fiului său Edsel, care suferea de cancer. La doi ani după moartea lui Edsel, Ford a cedat frâiele (sau volanul) companiei nepotului său Henri al II-lea. A murit la patru ani după Edsel şi şi-a lăsat prin testament acţiunile deţinute la companie Fundaţiei Ford, transformând-o astfel, instantaneu, în cea mai bogată organizaţie filantropică.

Sursa : https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/04/03/inventii-in-istorie-automobilul/


19. Istoria ciocolatei - Nov 23, 2016 6:27:00 PM

Istoria ciocolatei începe o dată cu descoperirea Americii. Când Cristofor Columb s-a întors din a patra lui călătorie în Lumea Nouă a adus regelui Ferdinand şi reginei Isabela boabe de cacao.


În timpul invaziei în Mexic a lui Herny Corty, în 1519, indienii azteci au fost găsiţi folosind boabe de cacao în prepararea unei băuturi regeşti, numită chocolatle, adică „lichid fierbinte“. Considerau că această băutură era „mâncarea zeilor“. Chocolatle era foarte amară, drept pentru care Corty şi însoţitorii lui au emis ideea îndulcirii ei cu trestie de zahăr. Tot ei au luat aceasta băutură în Spania şi au îmbunătăţit-o, punându-i scorţişoară şi vanilie. Au decis că băutura are gust mai bun dacă este servită fierbinte. Noua băutură de ciocolată a prins foarte bine, mai ales la aristocraţii spanioli. Spaniolii au început să planteze cacao în coloniile lor dând naştere unei afaceri prospere. Ei au ţinut secretă această industrie multe sute de ani, dar nişte călugări spanioli au lăsat până la urmă secretul să scape, secretul ajungând în Franţa, după ce o prinţesă din Spania s-a căsătorit cu unul dintre regii francezi. Această băutură s-a răspândit repede în Europa şi în 1657 a apărut una dintre cele mai faimoase case englezeşti de ciocolată.


În 1828 au apărut tehnici mecanizate de măcinare a boabelor de cacao (presa pentru boabele de cacao), care au dus la scăderea preţului ciocolatei. Datorită acestei prese a fost îmbunătăţită şi băutura din cacao, deoarece prin presare era stoarsă grăsimea pe care o conţineau boabele de cacao. În secolul XIX au avut loc două mari revoluţii în istoria ciocolatei: o companie engleză a produs prima ciocolată solidă, iar în 1876 elveţianul Daniel Peter a introdus laptele în ciocolată şi a creat un produs care şi astăzi aduce bucurie: ciocolata cu lapte.


În America a avut mare succes şi s-a dezvoltat foarte repede. În 1765 a apărut prima fabrică de ciocolată. Ciocolata a făcut parte din raţia soldaţilor americani încă din timpul celui de-al doilea război mondial şi este nelipsită din dieta astronauţilor.
Ciocolata nu este doar un dulce delicios, preferat de milioane de copii şi adulţi. Înainte ca frumoasele cameriste ale hotelurilor de lux să pună cuburi de ciocolată învelite în hârtie colorată pe pernele din apartamentele nupţiale, ciocolata a avut numeroase întrebuinţări... ezoterice. Boabele de cacao, care au apărut în pădurile din America Centrală, au fost folosite, în jurul anului 1000, ca monedă pentru plata taxelor către azteci.


Însă cacaoa era cultivată în această regiune de câteva mii de ani. Pe lângă faptul că boabele erau întrebuinţate pe post de monedă de schimb, ele mai erau folosite şi pentru prepararea unei băuturi magice, destinată numai bărbaţilor din familiile regale.

Sursa : http://gustospicant.blogspot.ro/2010/01/istoria-ciocolatei.html


20. De ce poartă chirurgii halate verzi - Nov 23, 2016 4:36:00 PM


Asta deoarece verdele este culoarea chirurgilor la nivel global. Acest lucru este valabil din secolul al XX-lea.

 Până în secolul al XIX-lea, operaţiile erau realizate în haine de stradă şi apoi s-a trecut la o costumaţie de culoare albă. Halatul verde a devenit un standard în chirurgie după cel de-al doilea Război Mondial pentru prima dată în SUA. Această culoare a fost introdusă în toată lumea datorită avantajelor aduse în cadrul intervenţiilor chirurgicale. Dacă se pătează halatul verde cu sânge, pata nu are culoarea roşie ca sângele, ci are o tentă de maro. Culoarea verde are un efect liniştitor pentru pacienţi şi ajută personalul chirurgical să se deosebească de ceilalţi din stafful spitalului. De asemenea, culoarea verde nu este la fel de puternică ca și cea verde. Sala de intervenții chirurgicale ar foarte multe limini, iar dacă personalul chirurgical ar purta halate albe, atunci aceștia ar putea fi orbiți de culoarea albă. Culoarea verde, pe de altă parte, absoarbe lumina și este mai plăcută pentru ochi.

Sursa : http://minunimisteresecreteleterrei.blogspot.ro/2014/04/de-ce-poarta-chirurgii-halate-verzi.html


21. De ce au semafoarele culorile roşu-galben-verde ? - Nov 23, 2016 4:30:00 PM


În China, de pildă, dispozitivele de semnalizare optică sunt prevăzute doar cu culorile roşu şi verde.

De asemenea, semafoarele tricolore se diferenţiază între ele în ceea ce priveşte forma şi ordinea fiecărui semnal optic în parte. Cu toate acestea, toate semafoarele din lume au două trăsături comune.
În primul rând, la toate dispozitivele de semnalizare optică din lume, culoarea roşie este poziţionată sus pentru ca şi oamenii care suferă de daltonism să se poată orienta.
În al doilea rând, niciun semafor nu foloseşte alte culori în afară de culorile roşu, galben şi verde. Semnalul optic de culoare roşie are origine britanică. Atunci când căile ferate au fost date în folosinţă şi încă nu existau bariere, se fluturau steaguri roşii pentru a avertiza pietonii.

Deoarece culoarea verde se opune culorii roşii în cadrul spectrului sub formă de cerc al soarelui, fiind o culoare complementară, a fost dezvoltat primul semafor prevăzut cu cele două culori în anul 1868 la Londra. Culoarea galbenă a fost adăugată pe parcurs datorită intensităţii sale luminoase mari. Astfel, semafoarele tricolore au avut un mare succes şi la New York în anul 1917, respectiv la Berlin în anul 1924.

Sursa : http://minunimisteresecreteleterrei.blogspot.ro/2014/05/de-ce-au-semafoarele-culorile-rosu.html

22. Accidente de maşini la începutul secolului XX - Nov 23, 2016 1:23:00 PM

La vremea respectiva nu a existat centura de siguranta...































Sursa : http://toochee.reblog.hu/amerikai-autobalesetek-a-xx-szazad-elejen


23. Străzi frumoase - Nov 23, 2016 12:11:00 PM

 Molyvos, Lesvos-Grecia
 Tunelul Dragostei-Ucraina
 Washington DC-USA
 Grafton-Australia
 Puerto de Mogan-Insulele Canare
 Positano-Italia
 Valencia-Spania
 Porto Allegre-Brazilia

 Bonn-Germania
 Brisbane-Australia
 Taiwan
 Stockholm-Suedia
 Cullinan-Africa de sud

 Spello, Umbria-Italia
 Nafplio, Peloponnészosz-Grecia
 Jerez-Spania
 Kaluszin-Polonia
 Skien-Norvegia
 Napflio-Grecia
Kikinda-Serbia

Sursa : http://toochee.reblog.hu/20-legszebb-szines-utca


24. America acum 100 de ani - Nov 23, 2016 11:20:00 AM

O calatorie nostalgica in orasele americii de altadata...





























Sursa : http://toochee.reblog.hu/amerika-100-evvel-ezelott



25. O istorie a rujului - Nov 21, 2016 12:00:00 AM


Iubit la modul absolut şi folosit cu regularitate de 92% dintre femei, rujul  e produsul cosmetic cel mai furat din parfumerii.

Urmele a ceea ce poate fi considerat prima rudă îndepărtată a rujului datează de acum 5000 de ani şi au fost localizate la 300 de kilometri de Babilon, în regiunea Ur.

În Grecia antică, fardul, în general, nu era considerat foarte trendy, dat fiind că femeile aveau tendinţa de a se neglija şi de a sta izolate în casă. Spre deosebire de casnice, prostituatele îşi scăldau obrajii şi buzele în culori de origine vegetală.


Vechii egipteni erau înnebuniţi după machiajul în nuanţe de albastru şi negru, urmate de oranj şi purpură, aplicat pe piele cu un beţişor de lemn, uşor umezit. Cleopatra (69-30 î.Hr.), în mod special, folosea foarte mult pigment roşu-carmin. Şi credea cu tărie, asemeni poporului său, în vanitatea de dincolo de moarte: două vase de pastă roşu-aprins însoţeau orice cortegiu funerar demn de acest nume.

Popeea Sabina, soţia lui Nero, îşi îngrijea splendidul trup cu ajutorul unui staff format dintr-o sută de sclave. Care era asul din mâneca tunicii ei? Un fard derivat dintr-o algă de culoarea purpurei şi din sedimente de vin roşu. Că doar nu risca să i se măsoare alcoolemia pe antica Via Appia.

Epoca invaziilor barbare nu este, în general, amintită ca fiind una de mare strălucire şi nici una în care igiena orală era la prea mare preţ. Atenţia se concentra toată asupra vopselei cu tentă albastră, cu care războinicii îşi ungeau feţele în timpul bătăliilor, pentru a-şi speria duşmanul. Şi asupra onduleurilor naturale ale coamelor leonine hrănite – în absenţa balsamurilor şi a soluţiilor de descurcare a părului – cu grăsime de sopârlă şi excremente de pasăre.

Rujului nu i-a mers prea bine nici în evul mediu, când toate fardurile erau considerate o manifestare a Satanei şi o sfidare a chipului natural, aşa cum cerea Dumnezeu.

Dar recâştigă puncte în Renaşterea târzie. În Florenţa marelui duce de Toscana, Cosimo I (1519-1574), preceptele dictau că, la deschiderea gurii, care trebuia să fie mică şi cu buze de grosime medie, de culoarea carminului, nu trebuiau să se zărească mai mult de şase dinţi.

Chiar şi în Anglia, guvernată între 1558 şi 1603 de regina Elisabeta I, roşul-carmin este în mare vogă, în tandem cu un chip alb ca varul. Reţeta privată a majestăţii sale conţine o mixtură de gumă arabică, albuş şi lapte de smochin.

La începutul secolului următor, rujul trece din nou printr-o perioadă proastă. Şi asta pentru că atrage oprobriul religioşilor şi moraliştilor, care îl judecă ca pe un instrument de contrafacere estetică, folosit pentru găsirea unui soţ. În 1770, Parlamentul britanic aprobă o lege prin care se stabileşte ca femeile găsite vinovate de a fi sedus un bărbat prin intermediul folosirii produselor cosmetice, convingându-l să le ia de soţii, trebuie să fie judecate pentru vrăjitorie!

Epoca barocă, finalmente, decretează revenirea rujului de buze. Madame de Pompadour, favorita lui Ludovic al XV-lea, face din arta frumuseţii – câştigată datorită neobositei folosiri cu înţelepciune a pufului de pudră – o adevărată meserie. Departe de toate acestea, pe străzile unde fustele se umplu de noroi, prostituatele, care în antichitate lansaseră trendul rujului, apar acum exact invers, scofâlcite şi fără măcar un fir de anticearcăn.


Urcarea pe tron a reginei Victoria, în 1837, n-a purtat noroc rujului, dacă putem numi astfel pasta din praf pigmentat, înmuiată cu grăsime sau unt. Implicat într-o serie de infinite interdicţii şi oprelişti, el e judecat ca indecent şi condamnat public. În practică, devine din nou apanajul prostituatelor şi al actorilor. Ceea ce nu-i împiedică pe cei care nu fac parte din aceste două categorii, ci intră în cea a celor foarte bogaţi, să meargă la cumpărături la Paris unde, deja din 1828, Guerlain produce pomezi pentru buze (dar până la primul ruj de succes, fabricat din pulpă de grepfrut, unt şi ceară, va trebui să aşteptăm până în 1880).

Un manual al bunelor maniere, datat 1908, tolerează retuşul discret al buzelor în timpul mesei de prânz; dar nu şi după cină. În ciuda vetoului, în primul deceniu al secolului XX, vânzarea de produse cosmetice în Statele Unite se dublează. În timp ce primul război se dezlănţuie prin lume, nimic nu mai poate opri invazia paşnică a acestui obiect luxos, la care pur şi simplu femeile nu pot renunţa.

Specialiştii din domeniul publicităţii văd adesea în starurile de la Hollywood cele mai cool potenţiale reprezentante pentru produsele lor. Astfel, în anii ’30, Jean Harlow şi Clara Bow fac reclamă rujului Max Factor, într-o iscusită simultaneitate cu lansarea pe piaţă a propriilor filme.

În 1938, anul în care rujul ia definitiv clasica formă de proiectil, se face un sondaj în 53.000 de familii din S.U.A., iar 58% dintre ele confirmă existenţa a cel puţin un ruj în casă. În timpul celui de-al doilea război mondial, ambalajele din metal sunt temporar înlocuite cu cele din plastic sau hârtie. În Europa, rujul devine o marfă valoroasă pe piaţa neagră. În Statele Unite, dimpotrivă, nici măcar dificultăţile iniţiale în a găsi ingredientele de bază – ulei de ricin şi vaselină – nu reuşesc să oprească producţia.

În anii ’50, o explozie de guri tind să trişeze contururile naturale pentru a părea mai pline, mai sănătoase şi mai seducătoare. Marilyn Monroe, Jane Mansfield şi Bette Davis îşi dispută marele ecran. Iar Max Factor lansează un ruj în trei nuanţe diferite, pentru a mulţumi blondele, brunetele şi roşcatele.

Treptat, rujul începe să cocheteze mai ales cu moda. Iar nuanţele se asortează mai mult cu hainele decât cu culoarea părului sau cu tenul.  Revoluţia feministă nu se limitează doar la cererea de drepturi egale pentru femei şi bărbaţi. Ea descoperă şi gloss-ul, dat fiind că rujul nu prea mai e bine văzut, fiind considerat simbolul intolerabil al subordonării feminine. Faimosul luciu de buze al acelor ani e un lichid vâscos, cu aromă artificială de fragi, mentă sau portocală, închis într-un cilindru de sticlă cu dispenser cu bilă.

Anii ’80, cunoscuţi ca ai excesului şi ostentaţiei, nu fac excepţie în ceea ce priveşte machiajul. Acum, în spatele fiecărui ruj (dar şi în spatele pudrei, creionului, fardului de ochi), nu e doar o industrie fără chip, ci şi o persoană cunoscută. Paleta de nuanţe posibile se lărgeşte la 360 de grade. La început existau doar roşurile şi rozurile. Deodată, paleta se umple de marouri, griuri închise, burgundia; dar şi de nuanţe de albastru ori galben.

Sursa : https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/03/24/istoria-vestimentatiei-rujul/